"Maybe an exciting discovery" - Chapter three
Lumea din jurul meu nu e atat de buna pe cat mi-o imaginez. Desi banuiam acest lucru, refuzam sa-l cred pe cat puteam eu, iar acum, in sfarsit, incerc sa privesc lucrurile mai aproape de realitate si, in acelasi timp, sa ma bucur de ele. Sunt foarte multe bucurii in viata, nimeni nu poate contrazice asta. In jurul meu sunt in permanenta, daca nu oameni, atunci elemente fara viata, care-mi pot aduce o pata de veselie in suflet, doar ca eu nu le vad, asa cum in ultima vreme nu vad mai nimic din ceea ce este in jur. Deocamdata mai astept cateva zile inainte sa-mi confirm ca am o problema. Uite, parca tocmai acum, cand evolutia celor din jurul meu se desfasoara atat de accelerat, eu nu sunt in stare sa le urmaresc. Dimineata, cand ma trezesc, am senzatia ca, in cele din urma, a sosit ziua in care imi revin. Incep sa ma misc, imi pare din ce in ce mai bine, aproape ca simt normal. Cum ma scol din pat... imi dau seama ca traiesc, dar parca nu in corpul meu. Ma simt teribil de strain de mine, pe langa faptul ca ceea ce vad si simt seamana a fi un vis. Deci nu-mi revin, inca. Dar semnele de imbunatatire sunt bune, astazi am dormit, fara sa ma mai trezesc (sau am fost atat de epuizat incat nu mi-am dat seama de vreo trezire).
As putea sa descriu starea foarte amanuntit, cu metafore, chestii, dar e plictiseala:). Dorintele mele... planurile mele... idealurile mele... unde se indreapta? Nu mi-am pus atatea probleme, nici nu e cazul. Ma gandeam si eu asa... la ce sa ma gandesc ca sa ma trezesc din vis. Desigur, o influenta exterioara m-ar destepta rapid si eficient, dar eu nu pot astepta ca asa ceva sa soseasca, fara a face nimic pentru a merita acea influenta. De cand nu m-am mai indragostit! Am si uitat cum e... aproape. Adica, vreau sa spun, nu-mi amintesc exact trairile, ci doar impresiile. Asta ar fi ceva ce m-ar salva... dar ma feresc, incerc sa nu fiu atat de slab incat sa ma arunc din nou intr-o iubire, ca sa nu mai spun ca, desi trecutul e trecut, deschiderea e inca prea mare, iar eu nu ma fortez prea tare s-o inchid. Deocamdata nu trebuie, cred... sau poate ca trebuie. De fapt ma descurc, probleme intervin atunci cand amintirile o iau razna, cand orice eveniment din jur imi declanseaza un impuls dureros, cand chiar sunt atent la ceea ce vad sau simt. Probabil ca de aceea am ajuns in starea asta, in care aproape ca ignor orice simt. Inima insa... pulseaza... atat de ciudat, de variat. N-am mai trecut de foarte mult timp printr-o stare atat de necontrolabila. Spre exemplu... din cand in cand izbucneste o sudoare rece, simt ca mi-e cald, ma aprind pentru cateva secunde, apoi revin la normal. Sau nu vad in jur decat obiecte, fara suflet... nu simt, nu pricep, nu aud ce se vorbeste. Totul este aiurea, parca traiesc izolat de exterior. Si, macar de data asta, nu cred ca mi-am facut-o atat de bine cu mana mea, n-as fi avut cum. Mai degraba as presupune ca este un fel de autoaparare, stari in care am ajuns datorita mie, dar nu direct influentate. Orisicum, mi-e dor de fericire, mi-e dor de luciditate. Mi-as dori ca, dupa astea 5 zile, sa nu ma mai doara si pe mine capul continuu, sa simt ca mananc, ca respir, etc. Culmea este ca si ceilalti, majoritatea, au tot un fel de stare de oboseala, acuta, dintr-o data... Desi abia pot interpreta informatia pe care o primesc prin intermediul receptorilor din cadrul organelor de simt (biolog ma fac:P), este clar ca nu sunt singurul care sufera de oboseala intensa. Asa imi mai atenuez si eu grijile. Abia a trecut o luna, doar o luna!, de la inceputul scolii, si mi se pare imens... tot ce-a fost. Simt ca ar fi trecut trei vacante de vara, si inca doua de iarna.
Ma uit in trecutul indepartat, vad cat de frumos este... minunat si de vis. Zaresc trecutul apropiat, inca plin de surprize si stari de euforie; simt prezentul, indecis si imprevizibil, frumos si in acelasi timp gol, altfel, departe de ceea ce sunt eu, pregatind un nou eu, diferit considerabil, totusi nu radical.
Muzica ... este o minune pentru orice stare de rau existenta, exceptand cazul in care ma concetrez prea tare pe melodie si nu mi-o mai pot scoate din cap. Teribil! Atunci chiar ca dorm turmentat.
Voua va place Coelho? Eu sunt fan, admir romanele sale, realizate intr-un fel... combinatie exceptionala intre basm si lumea reala, rezultand o lume atat de frumoasa, de magica si armonioasa, incat m-a fermecat pur si simplu. Viata nu este, in principiu, corecta. Cu toate problemele mele de pana acum, tot sunt cat de cat norocos, adica asa ma simt. Acum as avea deschiderea spre o noua speranta... am, de obicei, putine decizii de luat, dar dificile. Presupun ca asa imi este mai bine, caracteristic, fiindca destest sa am multe pe cap. Prefer putine si grele, desi ma plang. Ce sa fac? Sa ma eliberez, sa renunt cu totul, sa uit pentru ce am luptat atat, sa-mi iau adio de la frumusetea care ar putea fi, cea care n-a incetat sa ramana o varianta posibila, mai evidenta pentru mine decat pentru oricine altcineva, oricat de implicat poate fi; se stie ca eu privesc lumea ca fiind mai buna decat realmente. Dorinta de a fi fericit, pe masura ce trece timpul, se manifesta in mine accentuat, dificultatea de a mai lupta crescand aproape instantaneu, de la o clipa la alta, eu ramanand un mic pion in fata sentimentului colosal ce ma poseda, in loc sa fie invers... Nu e deloc prima data cand ma implic atat de mult, dar eu nu ma invat minte, sau, in orice caz, nu-mi place sa renunt. In tot ce-am facut, pana acum, au fost cateva greseli, nu grave, dar... invat. Simt cum totul se schimba, fara controlul meu, cat ma doare ca trebuie sa accept realitatea asa cum vine, fiindca eu sunt genul care schimba si putin din mediul inconjurator pe parcurs, iar atunci cand las totul liber din nou, acolo unde mi-am plasat amprenta, daca sentimentele nu s-au deplasat, orice contact cu mediul respectiv este de o intensitate inimaginabila. Pe langa clasicele "inmuiat picioarele", "inima-n gat", "fluturi in stomac", si alte alea... se mai adauga, in functie de moment, de deschidere, astfel incat durerea aproape ca ma prabuseste. De obicei simt nevoia sa ma sprijin de ceva, sa ma vindec... Dar vreau sa ma vindec?... Si daca vreau, pot? Sa inchid rana? Asa, pur si simplu? Cum? Traind. Traind prezentul, dar nu oricum, ci intens. Imi trebuie o trezire brusca, o determinare, un chef de viata aproape de nemasurat. Dar asta nu vine asa, la comanda... adica ar veni... dar nu asa se face, nu merita sa ma consum pentru fericire temporara. Mai bine imi acumulez, din nou, puterile, pentru a ma putea ridica treptat, desi nu e stilul meu. Asa am facut mereu, in afara cazurilor in care soarta m-a ajutat din exterior, oferindu-mi sprijin, mai ales in ceea ce priveste increderea in propria-mi persoana. Poate ca, de cele mai multe ori, asta-mi lipseste. Nu sunt atat de egoist incat sa ma fac singur fericit... nevoia de prieteni, desi nu este decat in singuratatea indelungata sesizabila, atinge cote inalte, mai fiind, pe deasupra accentuata si de dorinta mea de cunoastere umana. Acum chiar ca nu mai am obsesii... in vacanta... si chiar si in prima luna de scoala... am fost "curatat" de majoritatea pasiunilor mele... ramanand cu dorinte latente, care sunt in asteptarea de a fi "activate" ... odata cu alte izbucniri.
Sunt un fan declarat al lui Marin Preda, pana acum m-a impresionat profund. M-am asimilat atat de mult cu intelectualul care protesteaza, care vede realitatea numai sub o forma a lui, bazata pe ceea ce este in mediul apropiat lui, si care, desi invata din trecutul sau, nu reuseste, mai mult sau mai putin, sa-si gaseasca fericirea suprema... Asta, cel putin, deocamdata... Cine stie ce-mi rezerva viitorul. Uneori privesc asa, in departare, si ma gandesc... daca eu voi fi trecut prin atat greu mai incolo, incat tot ce-a fost pana acum sa mi se para un fleac... am sa rezist? Si... daca da... fara sa ma schimb?...
Desi nu este atat de sanatos, mi-ar placea sa raman un copil... genul de copil care priveste imprejurimile cu caldura, cu suferinta, cu amintiri dulci si intense, sau groaznice...
Ieri, intorcandu-ma acasa, nu vedeam pe cer decat ... fiinte. Am zarit un nor ce, din prima clipa, mi s-a parut a fi un dragon care scuipa foc. Nu mai fusesem atat de incantat, mi-am amintit de reclama aceea de la sucul natural... cu norii care imbracau forme peste forme... Desi realitatea era departe de mine, am vazut. Cred ca acum, daca m-as uita mai atent la ce vad, as putea sa spun cu totul altceva decat inainte... Ma trezesc dimineata, sau dupa ceva timp, ma uit la lucruri, vad ca sunt acolo... si ma mir. Stiam ca acolo le voi gasi, ca nu le-a mutat nimeni, dar ma surprinde asta... sau... cel mai rau si penibil, caut ceva. Simt cum ceva din mine se revolta ca nu gasesc, simt cum nu sunt sigur pe nimic din ce-mi amintesc din ziua respectiva... ce-am facut cu nush-ce... Dar inca e bine, fiindca ar putea fi si mai rau. O sa-mi revin, cat de curand...
"The past is like a gaping hole - Max Payne 2" - End of Chapter three
Tuesday, June 20, 2006
[Book two] Chapter three
Saturday, June 17, 2006
[Book two] Chapter two
"Incep sa descifrez cum sunt..."- Chapter two
Si ce daca nu gandesc clar? Nici macar nu pot formula coerent o idee. Dar ma descurc eu, pentru ca trebuie sa scot din minte cuvinte, pana cand ma linistesc. Am fost in excursie, iata. Aici am vazut multe, am invatat multe... Chiar daca nu ma simt deloc potrivit lumii de petrecere, caci eu, visator, nu prea pot trai din ameteala unui bairam decat daca sunt dispus sa ma simt bine dinainte. Nu stiu cum sa explic exact, dar, in principiu, doar daca ma simt binisor, si nu am probleme mari, ma pot bucura de o petrecere. Iar eu, la cum sunt, imi gasesc intotdeauna o problema. Oamenii nu sunt asa cum par... Cat de schimbatori sunt cand se afla in aceste circumstante! Altfel spus, ce face betia din om! Incredibil... poate. Sunt multe persoane care nu inteleg de ce oamenii se imbata, pentru ca exista multe alte feluri de a te simti bine, chiar si de a uita. Da, or exista, dar acesta este unul care combina binele cu raul intr-un mod promitator, probabil.
Prin cate stari am trecut! ... Sambata a fost cea mai lunga zi, dar nu in sensul rau. M-am simtit bine, am revazut cate lucruri pentru care m-as putea bucura sunt. Ieri, la intoarcere, mi-am mai clarificat cateva situatii in legatura cu mine. Se pare ca, pe masura ce trece timpul, vad cat de dus de val am fost, nepastrand prea mult din vechile motive de bucurie, datorita celui nou. Si ce daca? Acum nu e timpul pierdut, pentru ca eu tot "facut ca sa fiu fericit" ma simt. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la trecutul meu, ma apuca asa o melancolie. Ma vad altfel decat cum credeam ca sunt, bineinteles. Cred ca multora li se intampla asta. Omul, atunci cand sufera, este tentat sa se arunce catre multe infaptuiri promitatoare de alinare. De aceea m-am intrebat si eu, daca as fi in stare de unele dintre acelea. Am simtit intens dorinta de a-mi cauta pe cineva, a ma arunca cu totul in bratele acelei persoane, dar n-am s-o fac, sper. Nu mi-am interzis, prin gand, asta, numai ca mi-e foarte clar ca nu-mi doresc acest lucru. Eu nu vreau sa fug, nu, si n-am sa fug! Desigur, nici infruntarea starii fara nici o arma nu este binevenita. N-am sa caut uitare in stari alcoolice, pentru ca n-as fi eu insumi. Oricat m-am departat de mine in zilele acestea, am avut grija ca sa nu fie prea mult. N-am sa ma pierd, pentru ca nici nu am de ce sa o fac... E! Ia gata. Una peste alta, nici nu sufar atat de mult! Pe langa faptul ca observ ce fericire aduc, pentru ceilalti, multe din vechile mele preocupari si placeri, imi mai dau seama si cat de copil sunt. Si asta ma bucura! Eu vreau sa fiu, inca, destul de copil! Ce? Un copil responsabil si cat de cat matur. Nu ma credeti? N-aveti decat sa faceti un test...
Desi mintea mi-e foarte incetosata, sau mai bine zis involburata, imediat ce m-am sculat, ceva a inceput sa ma doara... Visez, intens, fara sa ma pot opri. Ma trezesc, imi dau seama de asta, in timpul noptii. Simt ca sunt treaz, uneori deschid ochii, si tot visez. O sa-mi treaca si starea asta, pentru ca, banuiesc, e de la oboseala.
Vechile mele preocupari... incep sa revina, incet incet. Eu astazi am sa citesc si sa fac temele. Daca m-as fi putut misca in echilibru la ora 6, m-as fi dus la scoala. Acum e 11 fara un sfert, si tot nu sunt complet treaz! ... Noi sa fim sanatosi!...
Cred ca azi, orice fac, tot nu ma trezesc. Asa ca... sa revin. Deja e pranzul, ceilalti s-au intors acasa si mie tot nu-mi vine sa cred. Ce trece viata... Daca mi-ar fi dat sa traiesc din nou, de la capat, (spun asta de parca as fi batran!), n-as alege neaparat altfel. As trai cam la fel, pare-mi-se.
Mie nu mi-a placut sa pierd timpul. Nici acum nu-mi place. Poate asta e o problema a mea, una grava. Interpretez totul... intr-un fel... strict?... Nu stiu. Dar tin ca totul legat de mine sa evolueze, sa se schimbe. Nu-mi place sa stea nimic in loc. De asta nu e rabdarea una din calitatile mele... O sa fie.... da... ce sa-i faci? Nu sunt tocmai pregatit pentru viata, m-am grabit. Imi doresc sa traiesc asa, repede, totul. In loc sa ma gandesc ca, de fapt, e mult timp in lume, ca o sa am timp sa trec prin toate... ma apuca un fel de necesitate de a trai ACUM. O sa-mi treaca, probabil... desi mi s-ar parea inuman sa nu mai sufar din nimic, sa nu-mi mai pese de nimic ce ma raneste. Deocamdata nu e asa, si am incredere ca nici nu va fi, vreodata. Acum citesc "Jocul ielelor"; ma simt... din ce in ce mai camilpetrescian. Parca tot astfel as fi facut si eu... doar ca nu m-as sinucide pentru nimic in lume. Uite, eu am admirat intotdeauna, cu uimire, vointa adultilor de a se sacrifica pentru copii. Mi s-a parut ceva ce eu nu voi face niciodata, fiindca nu voi fi in stare. Asta poate fiindca asa e omul. Nu mi se pare corect ca eu, Paul, sa-mi dedic viata copiilor mei, netraind-o pe a mea. Poate ca nu asta fac cei mari, parintii, dar uneori asa pare. Si asta ma inspira, imi da speranta. Lumea nu este atat de pierduta... eu... i-am luat-o cumva inainte, pe de-o parte, si am ramas cumva in urma, pe cealalta. Nici nu-mi mai pasa cat de rau e asta; acum vreau sa ma simt bine. Si, datorita oboselii, ma simt. N-am nici o treaba, nu ma doare nimic in mod deosebit. Nu m-as putea concentra, oricum, pe ceva, daca as gasi o problema. Ar fi degeaba.
Cunoasterea asta... dupa care ma omor eu intr-atat, este ceva intangibil. Eu vad ideile, nu traiesc din fapte. Sunt un visator... Sa ma redresez pe lumea reala? Care este lumea reala? Nu-mi pun eu astfel de intrebari. De ce traim? Raspunsul e simplu: ca sa traim, ca sa invatam si sa utilizam ceea ce stim pentru un oarecare bine, relativ. A zis bine Einstein, totul e relativ. Raul si binele sunt relative unul la altul, foarte bine! As vrea sa fac bine, cat mai bine, si sa nu ma poticnesc asa cum patesc acum. Acum cateva saptamani inca imi displaceau cativa oameni pentru conceptele lor egoiste. Dar de ce? N-am sa mai fac asta, o sa ... incerc sa-mi elimin urmele de ura din suflet. Mi-ar placea ca temperamentul meu sa fie mai calm... chiar daca in interior n-ar fi. De asemenea nu-mi place sa ma prefac rau daca mi-e bine. Invers mi se pare ok, ceea ce voua s-ar putea sa nu vi se para. Dar merg pe principiul "fericirea ta ajuta la fericirea celorlalti", chiar daca, atunci cand sunt nefericit, nu o ascund prea bine. In lumea asta nu poti fi prea bun, pentru ca esti calcat in picioare, si nu mai ajuti nimanui asa. A zis cineva, si bine a zis: "pentru a te ajuta pe tine cat mai bine, trebuie sa ma ajut pe mine mai intai"... pentru ca, daca eu nu sunt intr-o stare favorabila, cu atat mai putin o sa fie favorabila dupa ce ma straduiesc atat sa te ajut. Desi nu este mereu asa, in anumite cazuri se accepta... De asta nu sunt eu suparat.
Cat de ciudat! Cat de ciudat a fost cand m-am aflat in situatia de a nu ma putea supara! Iubirea e atat de frumoasa... atunci cand e bine se mai poate sa ma supar, dar cand e rau, nu. Nu stiu cum se face, dar atunci cand sufar, mai degraba ma adancesc eu in suferinta pentru a alina pe-a celeilalte decat sa nu... Asta e ceea ce e frumos. Pe de alta parte mi-este foarte greu sa cred ca nu mai pot ajuta cu nimic decat absenta. Si cat mi se explica, cat mi se spune. De ce? De...geaba, nu? Eu trebuie sa fiu contra, pana cand nu simt ca asa este. Inteleg ca asa este, vad ca asa functioneaza, dar nu prea cred ca nu exista o altfel de cale. Dar... apoi mi-am dat seama de ceva. De ce trebuie neaparat sa existe o alta cale? Sau, chiar daca exista, trebuie s-o urmam intotdeauna pe cea mai comoda? Nu. Lasa, e bine asa, intotdeauna e util sa treci si prin incercari mai grele, cu conditia sa ai puterea sa lupti, sa rezisti, si sa nu renunti pentru a cadea intr-o alta lume.
Imi plac atat de mult scenele in care cineva plange, de durere, de o pierdere, o dilema, si... celalalt linisteste persoana, atat de simplu incat o face sa zambeasca cu lacrimile inca in ochi, sau prelingandu-se pe obraji. Am cateva scene tipice pentru asta. E incredibil! Nimeni nu poate descrie asa ceva cumsecade, chiar daca, pana la urma, toti traim o astfel de scena. Mintea umana e atat de intortocheata... se leaga scene unele de altele. Probabil ca, in functie de cum se stocheaza informatia, sub ce forma, se determina atat capacitatea cat si rapiditatea gandirii fiecaruia. Eu unul asa cred. Spre exemplu mi-a placut foarte mult cand, intr-un dialog, persoana schimba subiectul aparent fara nici o legatura, iar cealalta a fost in stare sa-si dea seama care este, de fapt, baza acelei devieri. Ma fac fericit multe lucruri... printre care desenele ocupa un loc principal. Ia ganditi-va putin, cine mai vrea sa ajunga la ora x acasa, pentru ca sunt nush-care-desene si vrea sa le vada. Imi fac viata mai frumoasa:). Eu nu vreau sa ma schimb, si nici nu o fac. Schimb doar preocuparile si punctele mele de sustinere. Am senzatia ca am mai scris despre acestea. Exista, peste tot in jur, motive de bucurie. La fel cum exista (din pacate mai multe) motive de intristare oriunde privesti, poti gasi fericirea in orice. Asa cum unii oameni pot fi fericiti pentru un petic de iarba verde pe care se culca, in racoarea serii, altii pot fi fericiti pentru ca au gasit fericirea in a darui iubire lui Dumnezeu... Eu sunt cel mai fericit atunci cand pot sa-mi ajut persoana iubita si sa ma bucur de fericirea ei... dar ma simt atat de trist atunci cand vad ca este poate la fel de fericita fara mine... incat ma apuca o suferinta groaznica, aproape ca-mi dau si lacrimile... Sunt fericit cand pot sa-mi desfat sufletul ascultand o melodie... Sunt fericit cand plang de induiosare in fata unui film, chiar si desene... Imi place foarte mult sa-mi tin sufletul deschis. Dar uneori nu are nici un farmec... totul trebuie variat. Orice poate fi exagerat. Si ajung atat de greu sa inteleg, sa accept si sa simt toate astea! Deh... asa sunt oamenii. Mai devreme sau mai tarziu... tot voi simti si eu asta, sau voi innebuni. Si fiindca sunt demult intr-un proces perpetuu de adaptare, semnele indica verde, adica raman printre oameni :). Am sa incerc, totusi, sa nu ma confund prea mult cu ei. Sunt un utopist, oarecum, si asa vreau sa raman. Asa cum am spus, se schimba doar aspectul etajelor cladirii, nu si fundatia impreuna cu materialul si schela. Nu pot sa schimb eu lumea, pot doar sa o modific, incet-incet, sa zicem. La fel cum nu poti sa schimbi mediul in care traiesti, ci doar sa te adaptezi lui, sau sa fortezi o adaptare reciproca, care, de altfel, nu este atat de dificila.
Uitee.... ca suferinta ma apropie de Dumnezeu. Nu ma deranjeaza. Poate ca, tinand-o tot asa, voi ajunge pana la urma un credincios adevarat, nu?... fara a mai fi astfel doar in anumite momente. Mi-a mai trecut, putin, somnul. Dar tot nu ma pot concentra. Vraiste e in capul meu... Inchei aici, sperand ca urmatorul capitol sa fie mai coerent... si imi cer scuze. Fericirea e pretutindeni imprejur... vremea e frumoasa afara.
"Everything is relative" - End of chapter two
Friday, June 09, 2006
[Book two] Prologue + Chapter one - "Ce e maturizarea, in fond?"
Din categoria "story"... e intre old si new (pe primele trei de aici le-a citit si dirginta mea, acum 2 ani, aproape...). Fragmente din trecut; inca mai am ceva in comun cu ele, si ma recunosc... poate voua nu va trezesc atatea amintiri, dar sunt pline de franturi de idei si sentimente...
BOOK TWO
Prologue(CHAPTER TWENTY-FOUR)
Cateodata sunt tentat sa cred in destin, sunt ... majoritatea desenelor facute astfel, ca sa nu mai zic de filme. Mi se pare ca toate vor a te face sa crezi ca asa ceva exista. Cica scopul existentei, asta-ti determina destinul... Scopul existentei mele pe pamant e sa traiesc, vedem ce mai facem dupa aia. Sa traiesc si sa fiu cat de cat in regula cu mine insumi, sa nu am prea multe reprosuri sa-mi aduc, iar daca se poate, sa nu-mi aduca nici ceilalti ... devenind deja utopic:). Cred in Dumnezeu, dar nu cu toata inima, simt ca exista si ca este pretutindeni, dar nu simt ca-L iubesc asa cum se presupune ca ar trebui sa simt. Eh sa trecem peste subiectul asta imens despre care vorbesc destul de des...
Am revenit si eu la scris, cu toate ca intentia este sa-mi fac notite pentru romanul viitor, un oarecare plan, etc, am sa scriu aici intocmai parti din acele notite. Exista o parte buna si una proasta: aia buna e ca veti vedea in premiera cate ceva din ceea ce poate constitui un roman, sper eu interesant, iar aia proasta ca s-ar putea sa va plictiseasca romanul apoi, daca-l veti citi. Auleo ce m-a apucat, vorbesc la plural, parc-as fi politicos:)... ntz. Dragii mosului, dupa o lunga pauza de o vacanta as avea de scris cat sa umplu 20 de capitole, mai rau ca-n timpul scolii din punct de vedere al aglomeratiei psihologice.
Ma simt oare schimbat? De mult nu m-am mai intrebat de anumite schimbari legate de propria-mi persoana. Acele schimbari se fac, majoritatea, inconstient si voit pentru iubire. Unii dintre voi stiti cum e, atunci cand e inceputul unei relatii, preferabil pentru orice alte zile dupa aceea, dorul de EA/EL este imens, in fiecare clipa te apasa lipsa persoanei, mai ales daca nu ai o viata tocmai plina de prieteni sau ocupata dpdv profesional. Am mai scris in trecut ca-mi vine sa strig "te iubesc" in gura mare? Daca nu acum e momentul, se intampla... Ma cam pierd in sensul frazei, nu reusesc sa-mi impun o anumita liniaritate a textului, sau un stil care sa trezeasca interes, ceea ce urmaresc. In mare am un oarecare stil de a scrie, insa e nevoie de multe imbunatatiri. Cei care cititi sau ati citit, oricat de ciudat sau de plictisitor a parut si va parea, luati in considerare ca nu scriu mai mult de 50% pentru altii, cat pentru mine. Si nu scriu ca sa sune bine, scriu pentru a retine ideile, capisci?:)
Ce mai face lumea? S-a schimbat? Eu nu-s la curent cu ea de nici un fel, in general vorbind asta se cauzeaza lipsei de interes pentru orice revista, ziar, emisiune politica/economica/s.a.m.d. la TV, si altele. Dupa cum spunea cineva, daca stii ce sa alegi sa NU faci, nu pierzi nimic. Eu nu stiu ce-am sa mai scriu ca sa nu ma repet, ideile dinainte imi par multe... Cert e ca nu-mi mai amintesc mare lucru, tocmai pentru asta nu voi reciti ceea ce am scris anul trecut, imi ofera mai multa libertate. Sper ca tot ce s-a intamplat de atunci si pana acum sa-mi ofere o noutate in ceea ce scriu. Hai sa vedem...
BOOK TWO
PART ONE
"Ce e maturizarea, in fond?" - Chapter one
Ma simt ok, ingrijorat si doritor de a scrie...
Eh... e seara. De vreo 3 saptamani mi s-a pregatit, parca, o transa prin care as putea sa jur, uitandu-ma in trecut, ca m-am bagat singur. Acum mai mult ca de obicei vad cum ar fi putut fi intr-un milion de alte feluri, numai asa nu. Fac ce fac si tot rau imi iese. Cel putin am o veste, obiectiv, buna. Numarul celor care primesc capitolele mele a crescut.
Daca pozele ar vorbi...amintirile ar fi vii, am stii iar ce gandeam cand eram copii. Probabil poza ta, din rama, ti-ar sopti: "Stii, nu esti ce-mi doream sa fii."
Ma gandesc ... la ceva. Presupun, fiindca asa se simte. Ma simt de parca m-as fi gandit zilnic, timp de 3 saptamani, intens si dureros. Am ajuns la asa o stare de epuizare incat nici macar nu pot sa ma concentrez pe... inmultirea matricelor, karate, franceza. O sa-mi revin, desigur, numai ca... uneori n-am stare sa fac ceva, n-am stare decat sa stau. Ca de exemplu acum. M-ar interesa sa descriu, mai mult pentru mine decat pentru ceilalti. In primul rand ca simt nevoia sa ma gandesc la ceva, ca sa nu stau degeaba. Incep sa ma gandesc... si ... la ce sa ma gandesc? Am ajuns la cateva concluzii interesante in timpul asta, am invatat atatea, am auzit atatea povesti, am putut sa ma simt ca un indragostit-responsabil, indragostit-copil, indragostit-fanatic, indragostit-suferind, si multe alte combinatii de genul acesta. Practic, desi nu mi-am dat seama, in intregile mele luni de vacanta, toata personalitatea si toate conceptele mi s-au schimbat. E interesant cum se dezvaluie toate pe rand, pana cand ma voi recunoaste din nou pe mine insumi in actiunile mele. Desi ma simt acelasi, unele lucruri sunt radical diferite la mine. Varsta e de vina, mai mult ca sigur. Oricum ai lua lucrurile, la varsta asta (si inainte de varsta asta) si mult inainte de acum incolo, inveti ceva la fiecare pas, fiecare decizie. Imi amintesc cand, anul trecut, spuneam ca atunci cand ma indragostesc, mare parte din actiunea si gandurile mele se leaga, cumva, de persoana respectiva. Eu, ca un adolescent ce sunt, vreau sa trec prin propria-mi experienta, sa descopar calea mea, pentru a avea o legatura simturi-idei-realitate cat mai stransa. Daca vreti, cand cititi mesajele mele, nu va ganditi ca va scrie Paul, ci un personaj fictiv creat de acesta. Ce incerc eu sa realizez aici este de fapt sa explic, concep si descriu cunostintele mele sub forma pe care mi-o doresc. Ca nu reusesc, asta-i partea a treia.
Viata poate fi atat de simpla. De fapt si este. Daca nu m-ar preocupa atat de mult oamenii, daca m-ar interesa mai mult materiile scolare, sau oricum oamenii din alt punct de vedere decat psihologic, as avea mult mai multe sanse sa-mi ating prioritatile in viata. Vinerea trecuta, 8oct, am vazut la ora de engleza ca cele trei prioritati ale mele, din top, nu pot fi atinse simultan, ... cat despre individual... mai greu de spus. "being needed/loved(1), knowledge(2), creativity/nature(2)" sunt cele trei. Pentru mine fiecare din astea trei fac parte dintr-un domeniu atat de vag si de imens, incat mi-ar fi imposibil sa termin vreodata. Sa le descriu, in sens mai amanuntit.
In viata de pe pamant, excluzand viitorul meu ca fiinta spirituala, suflet, in Rai sau Iad, prima mea prioritate este sa ma simt necesar. Nu tot timpul, evident, dar atata timp cat aceasta necesitate nu este satisfacuta, nu voi renunta sa sper, sa simt, sa caut, sau altele de genul, invatand in continuu din lectiile vietii, din ... scoala vietii (dupa cum mi-a spus cineva), pentru ca, fara prima prioritate, nu pot trece cu sufletul impacat la celelalte. Nu va imaginati cine stie ce, e pur si simplu vorba despre ... o ordine. In functie de moment: imi doresc sa fiu in compania unei sau unor persoane, sau imi doresc sa fiu singur. Niciodata cand sunt cu persoana pe care o iubesc, sau la care tin cel mai mult (poate fi si un best friend in cazul celei de-a doua variante) nu-mi doresc sa fiu in alta parte. Candva, lunile trecute, ma gandeam sa invat sa ma controlez cat mai bine, sa fiu mai stapan pe mine in primul rand, lucru de care duc o mare lipsa, deoarece dorinta mea nu are aproape nici o piedica in a se manifesta. Asta inseamna ca imi dau foarte greu seama de lucrurile grave, ca, din cauza trairilor atat de intense, nu realizez importanta celor extrem de iesite din scara. La fel cum, la inceputul unei relatii de iubire, totul imi pare un vis. Ma chinui, uneori, sa pricep, sa simt mai mult de atat, dar nu reusesc. Deseori, din multe motive, nu ma simt facut pentru lumea asta. Stiu ca pot oferi stabilitate, sensibilitate, sfaturi (ganduri), relaxare, mistificare, pentru ca astfel ma simt si eu. In general stiu ce am de oferit si ce nu sunt in stare sa ofer, ce pot oferi de placere sau cu mare greutate, etc. Problema intervine in mai multe locuri. In primul rand, ca eu sufar si ma bucur de lucrurile mici, de unde ... e rau ca sufar din nimicuri. Ma implic, de cele mai multe ori, prea mult, si abia dupa un final oarecare, de unde nu mai exista intoarcere, imi dau seama de imensa greseala pe care o comit. Alt loc dilematic este insistenta. Dat fiindca a iubi/tine la cineva si reciproc este pe primul loc in viata mea, daca nu apar o sumedenie de motive puternice pentru a ma indeparta de la aceste nazuinte nu-mi pot clarifica nimic, nu-mi pot redirectiona mintea goala spre nimic altceva decat aceasta. Astfel ajung sa fac niste tampenii cat casa de mari. Fac greseli pe care le realizez fie in momentul in care le fac, fie dupa, dar niciodata inainte. Imi vine o chestie in cap, imi zic "De ce nu?" si, pe loc, nu gasesc motiv, asa ca o fac. De aici lectia numarul 1: trebuie sa-mi solidific principiile, pentru a nu mai calca peste propria-mi promisiune, si altele de genul. M-a speriat intotdeauna faptul ca sunt atat de defect, pe de-o parte. Pe de alta parte, mi-am placut mie insumi pentru ceea ce sunt capabil sa ofer pus sub influenta unei surse adecvate. De exemplu atunci cand iubesc, persoana respectiva este intotdeauna in stare sa scoata din mine, prin pura prezenta ei (care este, anormal pt voi, poate, dar normal pt mine, necesara pentru rezultat), o stare de inspiratie uimitor de mare. Atunci sunt convins ca daca m-as duce la olimpiada de creativitate, as lua mult:).
Asa... ziceam ca imi trebuie mai multa stapanire de sine. Vai, nu sunt deloc cursiv! Scriu ce scriu, si tot nu-mi iese o ordine macar.
Va vine sa credeti ca am scris toata asta in 30 de minute?... Trebuie sa ma mai antrenez, mi-am pierdut maiestria.
Mai am de lucrat la partea cu "a accepta". Sunt anumite dispozitii in care sunt atat de intelegator... ma depasesc pe mine insumi... Si mai tarziu... nu mai pot accepta. Port deseori dueluri cu realitatea, nu pentru ca as vrea sa o schimb neaparat, ci pentru ca mi-e foarte greu sa o accept fara sa ma schimb eu!... asta este ceea ce nici cei ce ma cunosc cel mai bine, nu cunosc mereu, chiar daca intuiesc. Uneori a accepta un lucru inseamna sa modific cele mai adanci credinte ale mele. Spre exemplu, de acum, pentru mine, dragostea la varsta asta nu trebuie lasata sa ajunga la o intensitate prea mare, fiindca ... nu suntem gata formati, si nu se stie ce consecinte va avea aceasta. Eu am lasat-o de fiecare data, si am avut de suferit; nu zic, mai putin decat fericirea, dar... in final, o limita superioara mai scazuta ar fi benefica amandurora din relatie.
Am mai invatat si ca experienta proprie are o valoare inestimabila. Nu intelegeam cum de o persoana poate refuza ajutorul... atunci cand are nevoie de el pentru a se descurca mai bine, dar acum, ei bine, desi nu tot timpul, inteleg. Cu timpul se adauga toate la cunostintele mele. Deocamdata sunt constient de cateva lucruri, care desi nu erau noi, speram sa nu fie adevarate, si le tratam ca atare. De aceea eu spun ca realitatea inconjuratoare nu are aproape nici o regula. Exceptand de cele obligatorii (ca trebuie sa respiri, sa mananci, sa bei, etc), regulile sunt asa cum ti le faci. O ambitie a mea e aceea de a fi o persoana buna sufleteste, si a ma si complace in aceasta stare (adica sa nu o fac fiindca asa consider ca trebuie). A trebuit sa renunt 99% la aceasta, deoarece lumea m-ar calca in picioare, am incercat insa sa intreprind actiuni astfel incat sa nu regret nimic mai tarziu. Si daca nu ar fi si fericirea personala, as fi lasat totul la modul acesta. Dar sufar prea mult, ma distrug pe mine insumi. M-am calcat singur in picioare. Atunci cand accept orice asa, fara sa comentez aproape deloc, pe moment e bine, dar mai apoi apar motive. Oricat de solide ar fi sentimentele mele pentru o persoana, nu ma pot calca in picioare pentru ea. Motiv pentru care incerc sa-mi modific anumite idei si altele, pentru ca acea persoana sa aiba cat mai mult de la mine. Imi place sa ofer, sa fac totul cat mai perfect, pentru ca ... asa simt ca-mi manifest iubirea, pa(h)sarea. Asadar eu sunt intr-o continua mini-schimbare. Nu se observa aproape deloc, deoarece... in general, nu se modifica nimic din personalitatea si caracterul meu. Oricat de mult mi-ar placea sa aberez subiectul ... sa trec la altceva, pentru ca nu mai termin :).
(2)Knowledge... adica cunoasterea. Cineva mi-a spus candva ca e o obsesie. Da, se poate, admit si asta, dar e o obsesie pe locul 2, deci, prin reducere la absurd, ori e si prima obsesie, mai mare ca aceasta (ori asta nu se poate, n-am ajuns inca asa departe), ori nu e obsesie :). E pe locul doi, fiindca fara cunoastere nu pot indeplini prima parte. Prima parte ... banuiesc ca este intotdeauna failibila, desi nu admit asta. Cunoasterea aici cuprinde cateva domenii mari si late: psihologia umana, pe primul loc, la mare distanta de urmatoarele (era inainte, iar acum s-au apropiat celelalte), informatica, matematica, engleza, practica materiala (prin asta se intelege cat de bine ma descurc de unul singur cu materialismul [adica generic vorbind banii, sau gatitul, s.a.]). Cred ca astea sunt, in ordinea data.
De cand am intrat si in domeniul psihologiei umane, sunt mai putin eficient in oricare alt domeniu. Am intrat si intr-o schimbare perpetua, datorata atat varstei, fenoment al naturii, cat si propriilor actiuni si cunoasteri. Cu alte cuvinte, am esuat sa mai inteleg tot ceea ce cunosc, am creat noi reguli de explicare, irationale, ilogice, proprii; am fost surprins sa constat cata elasticitate imi ofera aceasta noua conceptie. Pe masura ce acumulez, extind posiblitatea de a accepta alte... evenimente, alte fapte... ca sa zic asa, cunoasterea ma ajuta la "a accepta", cel de mai sus. Uneori am avut dreptate in ceea ce am spus atat de bine, incat am crezut ca sansele sa gresesc sunt foarte mici. Asa si este, insa pentru acel univers restrans la care ma refeream atunci; de aici... rezulta ca, pe masura ce traiesc ceva nou, trebuie sa o iau iar de la capat, pana cand nu voi mai face asta:). De la un punct se va contura o anumita forma a eului meu, atunci voi inceta sa ma schimb. Mie nu mi se pare mare lucru sa ma schimb pentru cineva, mai ales pentru persoana iubita, unde consider chiar necesar. Si nu sunt singurul, mai stiu multi baieti care ar fi in stare de asa ceva. Fete insa... mai putine. Insa asta nu e numai rau, pentru ca, pe de alta parte, baietii se avanta mai mult, iar fetele mai putin. Ceea ce determina ca fetele sa ofere stabilitate si baietii intensitate. La mine insa... e ceva gresit, fiindca ofer si stabilitate si intensitate. Cel putin pana acum, mi-a parut foarte rau de fiecare data cand am fost fortat de suferinta sa renunt la iubirea mea... pentru o anume persoana. Asta nu inseamna ca asa va fi si de acum incolo, dar deocamdata nu s-au schimbat prea multe.
Avand atata timp, si mai ales timpul trecand atat de greu, am revenit la a ma cunoaste pe mine insumi, chestie abandonata de vreo 4 luni incoace. Am observat ca nu mai cunosc mare lucru. Ma simt la fel, dar nu sunt. Inca n-am descifrat ce si cum, dar stiti ce? Nici nu tin! Pentru ca... asta ar fi, sa zicem, abia prioritatea a 4-a: cunoaste-te pe tine insuti :).
(3) Creativity/nature- Aici e mai greu de explicat. Creativitatea consta la mine in randamentul folosirii resurselor. Spre exemplu, daca reusesc sa scriu ceva, cu cat e mai bun, cu atat gradul de creativitate e mai mare. In afara de asta, caut sa gasesc inspiratie din orice. Deci creativitatea consta si in gasirea solutiei pentru randament cat mai mare. Randament maxim am, pana acum, atunci cand ma inspira persoana iubita. Altfel, natura. De asta sunt legate. Imi place sa cunosc natura, sa o descriu, sa compar frumusetea si aparenta perfectiune a ei cu cea umana, si nu mi se pare gresit. Doar toate sunt plasmuiri ale Lui Dumnezeu, nu? Perfectiunea este pretutindeni. Nu e ca in banc: "Ce-a zis D-zeu cand a facut barbatul?/-Cred ca pot mai mult." Tot asa cum, pentru noi, firele de iarba sunt aparent identice, pentru etajul de deasupra noastra, adica Dumnezeu, noi suntem identici. De asta inaintea Lui aparem toti egali, si suntem priviti ca fiinta umana. In afara de natura... numai in singuratatea interioara mai gasesc inspiratie, in suferinta. De aceea nu-mi displace atat de rau sa sufar, caci pot sa creez. E drept ca nu tot timpul pot, din pacate... Asa cum spuneau cateva fete, in momentele de suferinta omul da dovada de cele mai bune acte de creatie, asa ca, dragii mei, folositi suferinta in avantajul vostru: creati!, nu?
Pana aici ajunge atata detaliere. Desi starea de inspiratie nu m-a parasit, sunt obosit. Azi ma simt istovit, de la jumatatea zilei incoace. Inca de pe la 2 am vrut sa ma culc... Sper ca nu am scris ceva suparator aici, pentru nimeni, fiindca pentru plictiseala nu are rost sa-mi cer scuze. Uneori scriu intr-un fel, alteori altfel. Imi pare rau pentru neinteresantul meu capitol, dar sper ca macar ati avut bunavointa sa cititi pana la sfarsit. Eu de obicei am, pentru ca nu costa mult. A fost o saptamana mai lunga, dar nu mai lunga decat week-endul trecut. Nu stiu cand urmeaza sa scriu capitolul urmator, asa ca, pana atunci, ca sa ma citez din capitoul 1 trecut: nu ma judecati prea tare, sunt si eu un copil, departe de parinti si de frate:). La cat pun eu la suflet, si voua v-ar fi greu sa va descurcati... cat despre mine, incerc sa fiu pe placul tuturor, si eu insumi in acelasi timp, si nu consider asta un fals, o consider un act de intelegere.
Sa ne vedem mai sanatosi si mai indragostiti! Daca nu de oameni, macar de viata ;). Smile!:)
"Din viata scapa cine poate" - End of chapter one
Tuesday, March 28, 2006
[Old story] Chapter three - full of thoughts
Asa.. acuma hai sa facem si romaneste. Azi m-am apucat si yo de citit "Crima si pedeapsa"... si cre' ca imi place... destul... Ma gandesc ca cu cat esti mai inteligent si ai cunostiinte mai vaste cu atat iti e mai usor sa innebunesti, sa faci lucruri cu adevarat sarite din normal, si mai ales, sa nu-ti dai seama cand ai depasit limita rationalului admis... Fiindca, in principiu, tot ce faci, faci pe baza argumentelor.. kear si crimele. M-am intrebat chiar si daca eu as putea sa ucid.. E bine de stiut ca nu :)... nu ca n-as avea curaj.. poate n-as avea... Dar.. una kestie e ca nu suport bine sa vad sange.. mai ales p'al meu, deci clar nu ma fac doftor :).. iar alta ar putea fi ca nu ma simt ok sa fiu eu cel care ia decizia asupra vietii persoanei.. Nu cred in destin ca sa zic ca "ii inchei destinul".. dar.. totusi... N-as face asta :)... Una peste alta.. n-as prea scrie carti sau povestiri despre sinucideri, crime.. morti.. fiindca, ei bine, au scris prea multi despre asta. Si s-au descurcat bine... si nu tin sa ma supradocumentez fiindca atunci poate chiar m-ar atrage o lume de genul ala.. si.. he he... asta ar fi rau. O observatie generala e ca fiecare criminal se intreaba daca este nebun, sau, crede ca ceilalti il considera nebun. Si chiar se straduieste... acopera.. cat poate.. dar.. exact atunci.. i se pare ca totul merge exact cum n-ar trebui.. Nu intru in detalii pentru ca nu toti au citit opera ;)
Offf... sunt plin de ceva... si de data asta nu prea are legatura cu iubirea... (e si aia p'acolo.. da' sa nu exageram) E.. faptul ca trebuie sa fac ceva sau.. desi ar fi prea bine, sa vina ceva facut de la alta persoana.. Um... Asta in general.. Nici nush ce.. da' devine din ce in ce mai apasator faptul ca nu se intampla nimic in nimic. Nu stiu de ce acum as vrea.. Mai incolo sunt sigur ca o sa-mi treaca si voi vrea ca totul sa ia un moment de respiro, o pauza, sa nu se mai intample nimic. Sunt de-a dreptul tulburatzel!.. Hm... si am de citit cartea urgent..da.. mai am 2 zile.. sau teoretic una si jumatate. O kestie interesanta e ca imi place cartea, si cu toate ca o citesc cu o viteza de se rupe, asa cam vreun rand pe secunda, de nu mai retin amanuntele dupa ce trec pagina, n-am facut decat 100 de pagini, in 2 ore... sau.. aprox.. Chestia e ca.. eh... lumea de acolo.. ei.. sper sa nu fiu nevoit sa ma gandesc la ea. Imi aminteste de 1984 umpic... Chiar asa, cartile cu vieti afectate, distruse.. cu oameni cu probleme grave.. etc.. ma fac sa ma simt bine, nu in momentul citirii, ci cand ma intorc la realitate. Acum ma dor ochii penibil de rau, si chiar daca e asa, nu plec de aici! Tre' sa ma descarc fiindca am 6 vise pe noapte si este enorm.. Inca nu ma streseaza atat de rau incat sa-mi doresc o scapare.. da' n-ar fi rau. Fiindca dupa ce ca dorm putin, dorm nelinistit si aproape ca mai odihnitor e sa lucrez la vreo materie decat sa dorm.. Si.. cel mai ciudat.. e ca sunt vise frumoase, nu cosmaruri.. Chiar si mintea mea e fericita, asta numesc eu profunzime. Daca si subconstientul e multumit si tulburat, inseamna ca o sa ma inteleg bine cu el, fiindca asa sunt si yo acuma... Poate ca ar trebui sa le scriu... inca nu stiu.. dar am un subconstient mult prea activ! Nu ma pot odihni.. hm... e grav :)... si acum imi dau seama... S-ar putea sa pic, de asta mi-e frica. N-am mai picat de mult. Da' si cand pic.. oooff... ce astept ceva.. dak as sti si ce...ar fi mai bine, nu? Hm... nush ce parere avetzi da' mie mi se pare ca scriu mai slabutz in romana.. o sa mai incerc totusi.. ca si limba asta are un rost ;)
Daca v-as spune ca sunt coplesit.. ah.. nu ca ma simt asa mereu.. dar.. sunt anumite momente cand imi pare ca n-am ce face.. Din fericire stiu cum sa scap din ele.. e o varianta, aia prin care astept, daca e cea mai buna.. nuj... E.. din ce in ce mai intortocheat totul.. Iubirea mea incepe sa se lege de tot.. deja nu mai trebuie sa o tin eu in mine... Si.. oricum, eu practicam visatul cu ochii deschisi, chiar si cand nu eram indragostit, dar acum, acum orice vis mai am cu ochii deschisi.. se leaga, pana la final, de asta, de iubire... Si incerc si eu.. deja n-o mai simt atat de coplesitoare.. parca ma inteleg cu ea, parca nu-mi mai pune atatea griji.. Stiti cum e iubirea? E si egoista si altruista in acelasi timp... la inceput mai mult egoista, mai incolo mai mult altruista.. dupa aceea cred ca se tinde spre un echilibru. Nu total.. Oscileaza, asa ca la fizica, depinde de impuls ;). Mai e si o chestie care imi place.. pana la un punct, anume ca doare mult, la inceput, dupa aceea.. in functie de persoana, de cantitatea si intensitatea durerii, si de cat suporti, devine mai libera, te face fericit ea singura... chiar daca n-ai de ce.. Pur si simplu te bucuri ca esti capabil sa simti asa ceva... Eu o sa ma bucur sa ma intorc maine la scoala.. Fiindca uite, daca stau departe de lume, stiam ca asta se intampla... ma tulbur.. umpic sau mai mult.. Si prin asta se intelege ca am multe ganduri si nu mai stiu pe care sa-l iau.. si chiar daca le rezolv nu se termina. Uneori imi place sa absorb informatie, multa, pana cand nu mai pot, asa.. sa simt ca-s plin.. da.. Cititul poate face asta.. Ma apuc de o carte.. si n-o las pana cand simt ca nu mai vad.. Stau asa cu ochii in ea vreo 2 ore... si cand ma uit in jur observ ca nu observ nimic.. ca nici macar pe pixul de la 40-50 de centimetri nu ma pot concentra.. ce sa mai zic de ceva mai indepartat. Oh da... si iar imi amintesc de ora de biologie.. cand un elev a zis ca daca-ti dai o palma iti mor 3 neuroni :).. he he.. funny :)... toata clasa incepuse sa testeze pe colegu' parca.. :)..
Am observat azi, in drum spre basket.. ca un coleg are un orgoliu.. asa.. si.. o mandrie.. mari.. dar, chiar foarte. Si eu nu-s asa.. Hm.. de bine de rau.. om vedea.. Kestia e ca macar ceva e bine, ma pot concentra pe subiecte.. in sfarsit.. Cam de pe la mate pe sector am observat.. E bine. M-am mai calmat... Ieri insa... Municipiu mate adica... N-am reusit prea bine.. din cauza ca a ajuns oboseala la mine, exact ceea ce nu speram. Si acum o sa ma invart in cerc asteptand ceva din exterior.. Nush de ce fac asta in loc sa ma apuc de unul singur sa fac ceva, si sa inchei secventa asta repetitiva... hm! "I Should!" nu?... mrrr... Well.. I've had enough now.. Will go on l8er...
Friday, March 24, 2006
[Old story] Chapter two - maybe letting go...
Here I go again... Coming up :).
One way, one situation. Let's start over... No meant to be, no not meant to be, no knowing what the future holds in for him. There's a door just ahead. And opens by itself... the only problem is that there's no way to see behind the darkness... the only way to do that is by stepping in it.
"What's your problem?" he sais to the darkness in front of him. "There's no problem really... U just think that because I look like this I ain't normal. What is normal anyhow? How do you know if I'm real or not? Couldn't I be just one of your dreams?" whispers from above him. He heads for the wall and turns on the light.
Next!
I dunno about others... really, but when it comes to me, I write better in first person.
How do people find out they miss others? And how do they miss others? Dunno that.. I find myself dreaming with my eyes open... I'm very good at focusing on stuff... and if I'm not so tired I can flash-back to any period of my life or my dream and return just like nothing happened... I noticed that few people look into my eyes. That's coz there's this huge world behind them. And they know that... I showed one of them this story to see what's it like to find out that i have a side that not everyone knows... Well, this world is full of sufferance... that is mostly unneeded, and especially, too allowed to control. U know I wonder what adults see... Teachers, when they look... I even dream with my eyes open and looking at'em. It seems okay... People have their own problems :). This world would have been dead if it wuz no selfishness. That's what keeps us rollin'... Coz if there's no I, then there's no help.
I sometimes feel like i have to let go of everything.. U know.. the "What i have to do for that one" or "what did i forget to do today"... And I do... I waste my time at the PC or I go outside and take a walk... that's the best way :) It's like.. i've always wondered what is it like to have a full life... And, well, now it's best. Cause i can make it full if i want to, and i can make it back if i dislike it... This is how it's worth keeping. Everytime something emptying strikes i go to my inside world... maybe all this is too usual to you, maybe even to me. But it's worth remembering. :) I've never thought just loving someone could make me happy... But it does... Of course not as actually gettin' 2 b with that somebody... But it feels great. Right now, if ya asked me, i'd say i'll love her forever. Hey.. this ain't so true, but it's how it makes me feel :). Makes me wish I had that power on people... Kinda like do whatever you want with them :). Ain't that some privilege? Okay... all this talking about love stops now :)
I want now to find a way for focusing on sleeping. I need a restart :)... because the more chilled I am while I am awake.. the more dreamy I am when I go to bed... This will end sometime soon... hopefully. Cause I'm very irritable in this mood.. and... i don't like that, even with all the happiness easy and meanless things can get to me, makes me feel a lil weak. So what solution do I have? Hm... i c one, go do some sports. I'll do that... call ppl and make them get together to do stuff.. I dunno.. basketball, ping pong.. maybe smth else.
Hey... like.. what r contests to me? I really can't tell exactly why I ain't worried.. well.. saturday i could... coz it wuz no problem, i wuz already going for info... but what about when i wuz in info last week? How come I didn't worry at all? I feel strange to know that I hadn't thought of them almost at all until i wuz facing the problems...hmm.. this has never happened 2 me before.. Still, even with all this sleepless nights I feel pretty good.. Gosh.. if I wuzn't this happy, not sleeping would have really gotten to me.. but like this.. neah.. i don't really care. I should! Just like I should listen to the radio, and read some books that i've been recommended... or play some games... Or learn some computer shit that I've seen.. hm... well.. if i did all those i'd be too good :)... why ain't i doin' that? what is will anyway? Sometimes i find it so easy to get up from here and go do some good deeds... and other times I find it hard just to go eat.. or to go out with some ppl.. Will is more like if the idea clicks something inside ya or not... or if it seems unworthy just coz u don't feel like it... yea.. will may be something moody... It all depends :)... I like how "Man is not a rational being" sounds, makes me feel good.. It really is like that :). (Me out of energy.. pause game.)
Sunday, March 19, 2006
[Old story] Chapter one - the beginning of feelings, sorting out
/* Some parts are in Romanian */
I stand here in front of the screen and try to imagine a world, my world, an own creation that is somewhat connected to my personality... Let's see what comes out.
Well... I often ask myself: "What is love to me?", ain't it just something I came up with because i didn't have anything better to do? Crossed my mind, but, still, if it was that, then I'd get bored of it after a while, or, I'd do it myself, falling in love that is... But that didn't happen... I remember when it did 'though... First kind of "true love" i had...
I just hanged around her... spending time and talking stuff, having fun from time to time and always not getting bored. I remember I always looked into her eyes, for long periods of time... I wonder what she thought of that, never asked her though. I try to figure out how do I love? What makes love special to me, and so overcrossing other feelings, so important that it comes over all I had before and leaves it in there, in a small corner, almost like all that matters is love.
Just these days eram la "Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Hm.. this guy... S.G. his name, thinks that male is superior. Iubirea e un proces de autosugestie, si daca pentru el nu conteaza decat ea, atunci si pentru ea nu trebuie sa conteze decat el. Romantic desavarsit... si.. trebuie ca totul sa fie perfect, incet incet, pe masura ce el se indragosteste de ea tot mai mult, o face perfecta, inventeaza motive, se autoconvinge despre caracterul si personalitatea ei... Eh.. not me, definetly... What is my love like? Well.. i don't really know for sure... I'm gonna try to tell at first what it ain't like.. maybe it will all clear up and i'll see it. First of all, nu inventez motive, nu-mi spun ca, daca eu o iubesc, atunci ea clar ma iubeste... si, asta nu faceam nici in trecut. Stiu prea bine ca nu e perfecta, si, culmea, ma indragostesc mai mult de partile care sunt mai departe de perfectiune decat de cele care nu sunt... I remember my mom said.. "Alege-ti si tu una mai prostuta".. I know why, it's because the smart ones know what they want... have a general idea and are somewhat picky. But i don't choose them.. and... I guess if I wanted to fall in love with "una mai prostuta" m-as fi dus la alt liceu. My God it's strange. I can choose them, but when do I do that, I don't know. Like... last year... first kind of "true love", I chose her, intentionally almost. I can do that, and it grows, so fast, from the illusion to the real thing. It ain't natural, still, it's possible... makes me feel flexible after all. It's easy for me to choose a girl... The worst part is I can fall in love unintentionally... like now. That's what makes this different... Hey.. maybe all loves from now will be different, but in any case, this is different... maybe just coz I changed.. I do that continuously, and I try to tell people that the basis still remains there, all goes better or worse, but what was that summarized my caracter before will still be after.
I stand and wait.. I don't know what to do really... I'm afraid to blow this one too. And I know, that no matter what, oricine imi da sfaturi, ar putea fi gresite, fiindca, other people always tend to choose wrong, it is like I say, what I do is right and noone could have done it better. And it's true for everyone, bcoz noone knows what to do better than urself. So what do I do? I go see her... that's what... number one. Everytime after I do that I don't know how soon will I terribly miss her... There's something I gotta control though, not making it an obsession, like the last year one was. That must not happen because love will just go. I don't know if it can, but I guess it's always possible. I wish we all had time. I know that, soon enough, time will be the problem, if it ain't already. The worst that could happen is for her to fall in love with someone else, the big thingie I am afraid of. All feelings change in time, and thoughts... I dunno... Let me say what I like about her.
I remember I wondered, in the beggining.. what's with her giving so much importance to the eyes. Now I know what that means.. Never seen eyes like hers out there...I could cry, cry a lot to see them... They just make me forget about all that's bad in this world and dream.. For crying out loud! I'm sometimes dreaming during classes... I'm happy... and, it feels good.. it's not that big weight over my heart after a while of not seeing her, good! I disliked that, I wuz trying to make her an obsession.. Oh she's great... I dunno if she knew what she did... what she changed in me, but everytime i think of my love, I know that all that I have now inside I owe her, even if it was deliberately or not. I don't feel different, I may act different. Now after i write here... it's better, makes me realise that I should be even happier, and glad to even have met her, and for her understanding me.
I dunno if girls are like some say, that they(girls) see what they had only after it/he/she goes away... Maybe... still... I have the will to be here and not go anywhere, to love her forever.. it all depends on how much pain I can take, and what she does.
OMG.. i know you, who read this, are disturbed, or disoriented, and that's natural... I don't know when to do what I want to do, and i don't really know what to do because I have to do one thing first and then the next things depend on that one thing... bla bla... And when, that's more wicked, coz time inside me works different... I don't know! Gotta talk to her... I don't wanna take over her life though.. I'm not asking for that kind of love where all else in the world doesn't matter.. I dunno.. I really don't have many restrictions when it comes to loving.. it's all free.. goes whatever way it goes, and if i can redirect it from time to time then it's a good feeling.
Should I change? Don't know that... that's why I am changing only the small parts, and all of them together may change me, but each at a time, no.
Poate ca am scris iar degeaba.. da' are efect.. ma calmeaza... O sa incerc sa lucrez... sa fac din mine ceva mai profesional :).. Gosh e greu cand sunt atat de sentimental... as putea sa PLANG DE FERICIRE. I shed a tear right now... I can't believe how full I am inside.. My mind works aiurea! Completely... Imaginati-va ca tot ce-am scris aici a fost in cateva minute.. something like 25-30... si.. sunt multe idei.. intr-o ordine oarecare.. si poate doar pentru mine au o ordine... Stiu cum pot rezolva asta.. dar nu mi-am pus timp. In trecut imi planificam next day frumos.. sa vad ce am de facut... totu' era clar.. intotdeauna cand nu e legat de altii e clar. Acum sunt pentru toti... give this to that person.. ailalta lu' ala.. etc.. sunt zile cand aduc la scoala like.. for 10 ppl.. si nu e sarbatoare :)
Uite.. initial am scris asta ca sa fie un story.. asta e si titlul... si.. acu'... aj vrea sa citeasca lumea inainte sa termin... ma gandeam sa fac o lume.. ceva de genul lumea mea, un roman poate, in care sa descriu..
How does love feel? Well... really... dak m-as gandi atat de mult knd vad persoana.. as fii super emotionat si n-as mai fi bun de nik... asa.. act natural.. don't plan anything.. let her do it, because she is the one who may love me or not, I already love her. Dak as plagia si as zice ca am si fluturi in stomac cateodata, like Harry Potter?... well.. da.. am si asta. Am de toate... i change very often... And still, I care for the people around me much, very much... even more than before.. Rearranging priorities, that's why my mind is so confused.. It's like the whole universe puddled up inside me and it won't come out until i deal with it!
Hey.. the way unusual part is that i actually tried to fall in love with someone else... I said: "Well, let me see if I can, maybe I can and all the moments when I'm overwhelmed by my love will go away" I go to bed mushy, and I wake up mushy :). Whadda ya know? I tried... I really like her right now, and I smile when I see her, but I don't need her, I don't really care much, I don't love her... and most of all, I don't miss her.
Not to mention that before loving that before this huge I was in love with someone else, some people will just say that I did it to myself, no? Well... don't think that, please, because, i didn't choose to love this one, and now that I do, I don't regret it, i want to keep it, coz how it happened, and when it happened.. and.. all else.. makes it feel special, and worth loving her for what she is. Good thing I don't do the "making her perfect" part. That way she won't really dissapoint me... Eah.. well.. this is enough... I'll go on with it next time, whenever that is.. 'till then some of you out there can read it, and ask me questions, or tell ur opinions. There are people like me out there... and there is something in all of us that made me this way, not that u'd want to be like me...
I dunno how smart I am, but, really, I don't work that much for lil stuff. The next thing I should work on is my memory... I gotta practice remembering things ppl... you out there may know that I easily forget because it hardly has room inside :)
As a final part.. u ppl.. I beg you, do not run into jugding, coz my mind is used up and some things may come out wrong.. I don't like when ppl start jumping on me because of what I say. That's because it was part of a bigger sentence.. a bigger meaning.. a possible different thing than what it means at first. Do u understand?
...TO BE CONTINUED
