[New story] Chapter thirteen - "Everything's changing when I turn around/I'm out of my control/I'm a mobile" - Avril Lavigne - Mobile lyrics

Parca e un facut: toate intamplarile si toate sentimentele ma fac sa realizez cum e universul nostru, al oamenilor. Noi traim aici, impreuna, dar suntem atat de diferiti... N-ai observat cum, de multe ori, oamenii de 30 de ani, spre exemplu, sunt foarte diferiti intre ei? Atat ca aparenta, cat si in esenta. Timpul interior... face diferenta.

Am simtit pe pielea mea atatea lucruri triste in ultima vreme... De ce, oare, nu ma intristeaza nimic? De ce nu ma poate schimba? Sunt la varsta la care realizezi cat de diferit esti de ceilalti. De parca acum incepem sa ne separam, sa ne individualizam, sa ne instrainam... Poate ca, intr-o oarecare masura, fiecare isi spune ca viata merge inainte chiar si fara ceilalti, sau oricare ar fi ceilalti, sau ca ceilalti sunt mereu aici deci nu trebuie sa-si faca griji in legatura cu ei... Parca, intr-un fel, preocuparea cade asupra sinelui. Lumea se schimba... eu ma schimb. Viata mi-a scos in cale un nou obstacol: evolutia. Simt cat de diferite sunt directiile spre care ne indreptam, si cat de inaccesibil imi esti tu, cat de infima este puterea mea asupra ta, prin cuvinte. Daca nu vei deschide un ochi, spre sufletul tau, sa-mi urmaresti ideile, m-ai ucis inca de la-nceput.

In timp ce incercam sa ajut pe cineva am observat cat de greu e sa-i comunici ceea ce vrei. Poate ca la asta se referea si dirigina noastra: cuvintele sunt dusmanul. Dar nu un dusman cum te-ai astepta, ci unul pe care trebuie si esti fortat sa-l combati cu el insusi. Am crescut si starile, sentimentele sunt tot mai complexe si mai subiri in consistenta lor pentru a intra intr-o categorie stabila. Ca si cum ceea ce simti este un intreg univers, si trebuie sa-l comunici cumva prin simple litere succedate. Nu stiu sigur, prin cunoastere, dar simt ca nu poti impartasi cuiva o lume intreaga fara sa impartasesti cu adevarat; sa oferi, sa te oferi prin sufletul tau si sa-i deschizi poarta pentru ca el sa poata a patrunde in lumea ta interioara.

Ieri incercam sa descifrez la ce folosesc formele acelea de plastic gri-metalic plasate in tramvaie si autobuze, pe barele verticale. Nu par sa aiba nici un sens... Chiar atunci se apropie de mine un domn foarte in varsta care ma intreaba, direct si observandu-ma dinainte: "Ai idee la ce folosesc?". Si era bucuros. Incantat chiar. Faptul ca eu eram curios il multumea, ii dadea speranta intr-un fel. E drept ca avea acelasi of pe care il au toti oamenii in varsta - ca lumea asta se duce de rapa, ca lucrurile "nu mai sunt cum erau". Dar era deschis. Avea o sansa, o salvare, o portita... Asta incerc eu sa ating la fiecare. N-am sa reusesc, fireste, prea curand, deoarece in esenta noastra, preferintele si atitudinea de atragere spre o idee, mai ales spre aceste paragrafe ale mele fara sens bine determinat, variaza extrem de mult. Nu ti se pare ca foarte multi adulti nu mai au nimic interesant de spus? Trateaza viata ca pe ceva obisnuit... de parca sa traiesti, sa-ti bata inima, n-ar fi mare lucru.

Este o tendinta umana sa stocam ceea ce stim si sa intrebuintam totul ca sigur pentru a ajunge mai departe si, cu siguranta ca, pentru a va scrie ceea ce va scriu acum, eu insumi fac asta. Dar o calatorie sufleteasca nu trebuie niciodata negata. Daca viata este ceva sigur, cert si nu-ti mai ramane nimic interesant de descoperit in lumea exterioara in care traiesti, sau a ta, interioara, atunci toata succesiunea de evenimente asa-numita viata isi pierde farmecul, fiecare eveniment se plafoneaza, si nimic nu rascoleste sufletul tau asa cum ar putea, poate, sa o faca. Altfel, daca te vei uita cu atentie (si mai ales la noi in Romania) in fiecare zi ti se intampla ceva demn de mentionat si de luat in seama.

Imi dau seama ca sunt subiectiv, ca nu reusesc sa comunic astfel incat tu sa nu ai nimic de obiectat. Dar poate nici nu urmaresc acest lucru. Sigur, imi doresc sa fii de acord cu mine, dar si mai mult conteaza pentru mine ca tu sa simti ceva, sa te pui fata-n fata cu opinia mea si sa-ti formezi si tu una.

Einstein spunea: "Când vreau sa comunic ceva unei persoane traduc ceea ce simt în cuvinte". Asta e si definita comunicarii pana la urma. Mie imi place foarte mult Marin Preda. De ce? Pentru ca il simt. Simt ca mi se adreseaza. Orice literatura care ma face sa comunic cu mine, sa ma vad pe mine prin prisma a ceea ce citesc, sa urmaresc personajele si sa imi simt mintea intervenind, devine o pasiune, si o apreciez cu cat mai multa neliniste, deci cunoastere, imi aduce. Citeam prefata Jurnalului sau intim, fragmente adunate si stranse intr-o carte suficient de cuprinzatoare. Eugen Simion, autorul acestei prefete, ofera o precizare si o judecata sa proprie la fiecare eveniment in legatura cu Preda. E frumos. E ca o introspectie, in care el te ajuta sa vezi ceea ce vede el. Si nu te simti obligat, esti liber sa crezi diferit. O spune intr-un asa fel, si vorbeste despre viata altuia cu o asa usurinta si judecata limpede (un alt atu al omului, care poate deveni defect), incat te simti pus fata in fata cu critica respectiva.

De ce nu esti liber? Pentru ca esti constrans. Poate zici ca nu esti constrans, desi sper ca pana acum ti-ai dat seama ca nu ai cum sa nu fii... Noi spunem ca suntem liberi. Dar suferim, de cele mai multe ori, de cea mai cruda subjugare pe care o putem simti, fara sa o constientizam de fapt: autocontrolul, auto-impunerea: Am primit zilele trecute raspunsuri de la aplicatiile mele spre facultati, si mi-am dat seama ca imi doresc, nu numai din nerabdarea de a afla decizia, ci si din starea pe care mi-o dadea acest act de a citi, ca vreau sa descifrez informatia intr-un timp cat mai scurt. Eram pur si simplu intr-o stare in care satierea de cuvinte si, mai ales litere, atinsese un punct critic. "Isi spunea cuvantul". Am realizat si ca tot ceea ce mi se comunica, mai ales in fata calculatorului, dar si in general, s-a transformat in scris, in alfabet. Sunt constrans de alfabet, de atatea cuvinte! Si sunt constrans de mine, prin ce gandesc uneori... Dar se poate si mult mai rau. Sunt nespus de fericit cu viata mea de acum pentru ca ma simt liber in cea mai mare masura (in masura care conteaza cel mai mult pentru mine): in viata mea poate interveni orice, ma poate surprinde si ma poate schimba, pot percepe ceva oricand ca fiind nou si nemaiatins: ca nu sunt completat de mine insumi. Pentru ca, in final, individualismul de astazi la aceasta conduce. Ca si cum avem nevoie decat de capacitatile proprii pentru a face orice... avem senzatia ca am evoluat intr-atat incat suntem completi de unul singur. Ei bine, nici nu ne-am putea insela mai tare: de la inceputul omenirii si pana acum, nu a fost nici o alta lume, nici o alta epoca in care individul sa fie atat de incomplet. De ce asta, de ce acum? Pentru ca plenitudinea se stabileste relativ, functie de ceea ce exista. Si, dupa cate stim in prezent, niciodata nu a existat mai multa informatie in lume decat acum, aici. Asa ca sa nu ne bucuram: suntem mai mult decat incompleti: suntem niste fiinte firave si fara putere in marele si gigantul univers din care facem parte. Dar, atunci, ce mai conteaza? Cu ce mai sunt eu insemnat? poate ai sa te intrebi.

Tu contezi. Tu faci diferenta. Sunt atatea argumente ca nici nu are rost sa incep - risc sa nu mai termin. Dar esenta scopului de a trai nu consta in scop, in sine, ci in felul de a privi acest scop. Da tuturor (nu numai oamenilor, tuturor in general...) o sansa. Gandeste-te cum te-ai simti tu sa nu primesti una. Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima zi din viata ta. Si tine minte ca, dintre toate aceste "tuturor", iubirea merita cele mai multe sanse...

Chiar si daca nu suferi de "dilema scopului in viata" esti binevenit sa citesti aceste randuri: de-a lungul existentei noastre au existat, exista si vor exista intotdeauna "cele ce nu se invechec niciodata". Sentimentele, copilaria, viata privita ca trairi, ganduri... Acum ma simt departe de tine. As fi placut surprins sa simti cuvintele ce vor urma in sensul in care le-am asezat si eu aici... E trist sa iti doresti sa-mparti ceva cu lumea, si lumea sa nu iti ofere nici macar un deget, daramite bratele deschise. Ca un copil mic, atunci cand a descoperit ce face un lucru si te trage entuziasmat de mana sa-ti spuna, si sa-ti impartaseasca minunata lui descoperire... De ce, Doamne, de ce? Parca dragostea mea pentru fiinta umana primeste mereu acelasi raspuns: eu nu am timp acum, eu vreau altceva. Simt ca nu reusesc sa-ti comunic. Simt ca nu pot sa-ti destainui interiorul meu. Nu ai rabdare cu mine... sunt doar o foaie de hartie. Ce pot face eu mai mult decat sa-ti ofer cuvintele mele? Uneori imi doresc sa fiu un film, sa fiu un sunet. Sa trec prin capul tau si sa-mi las ... un cuvant. Sa-ti las o amintire... Citeste-ma. Gandeste-ma. Ai timp, nu te grabeste nimeni... ai timp mereu sa simti, sa te aduni... Daca nu te cunosti deja, intoarce-te cu spatele in fata ta si priveste-ti reflexia pana te vei recunoaste, stand asa, si-ti vei da seama ca ma aflu si eu acolo, gata sa-ti trimit un mesaj, de undeva, din lumea cuiva; sa-ti deschid sufletul spre ceea ce tu, poate, te vei indrepta candva. Dar eu nu ma dau batuta; stiu ca sunt doar o foaie de hartie, stiu ca nu am putere in fata ta. Dar am existat si fara tine, pana acum. Daca si doar un singur om imi va citi cuvintele, si va intelege ce s-a varsat pe mine, eu voi fi o foaie care si-a implinit destinul.

Si lumea mea este o floare,/Ce se deschide si tresare,/Si este-a ta, sa o privesti/S-o intelegi, nu s-o iubesti. - End of chapter thirteen