Libelula

Martin Page - Libelula

Fragment, flashback al lui Fio Regale:
Ea avea treisprezece ani. Un tanar adolescent venise spre ea, de foarte departe, pentru ca totul se intamplase demult. Ea privea copertile cartilor de la biblioteca municipala din Nantes, cu speranta ca vreuna ii va face cu ochiul. Baiatul era imbracat ca si cum n-ar fi facut-o intr-adins, camasa ii iesea de sub puloverul vechi, sireturile nu mai fusesera legate de vreo cateva furtuni incoace, iar pantalonii de catifea maro, prea largi, erau patati. Scena se petrecea intr-o sambata dimineata, in ziua cand ea uita intotdeauna drumul spre liceu si chiulea de la ora de muzica a unui profesor care avea o diploma ce il autoriza sa umileasca elevii mai putin convinsi de necesitatea de a canta mlodii de Joe Dassin la flaut. Biatul ii zise pardon si cu o voce dulce si un pic ezitanta o intreba daca biblioteca avea intre rafturile sale un locsor unde ar fi putut trai volumele de poeme ale lui S. In epoca aceea maduva spinarii lui Fio decisese deja ca S. va fi poetul ei favorit. Aceasta intalnire cu un baiat de varsta ei care ii impartasea pasiunea era atat de incredibila incat nici nu fusese surprinsa. Fio fusese mereu mult mai mirata de lucrurile banale si pe care ceilalti le gaseau normale, de acele intalniri prevazute, de destinele strabatute dinainte de frazele de-a gata care ieseau din frumoase capete durdulii. Il atrase catre fisierul alfabetic care dadea pe din afara de nume incepand cu toate literele alfabetului si a carui singura calitate era adesea chiar asta. Gasira ceea ce asteptau: in aceasta mare biblioteca municipala, cartile despre trompete si nave spatiale, romanele care cresc in temnite, eseurile despre exact toate subiectele... toate aceste carti prosperau. Dar nu era nici o carte de S. Baiatul si Fio nu fura dezamagiti sa descopera ca stiusera dinainte cat de sterila avea sa le fie cautarea. Dar se intalnisera datorita lui S., se intalnisera, si pentru Fio nu mai era important sa stie daca poemele lui existau, daca poetul acesta strabatuse el insusi malurile lacului Genevei. Discutara cateva clipe, clipe in care Pamantul se invarte de tot atatea ori in jurul Soarelui. Baiatul se inscrise la biblioteca, Fio ii auzi numele si il agata de o suvita a memoriei sale, ca pe un origami. O intreba daca venea des, ea raspunse da, o intreba ai sa fii aici sambata viitoare la aceeasi ora, ea raspunse da.
Sambata urmatoare, un profesor o retinu suficient ca sa ajunga la timp la destinul ei ratat. Il astepta pe baiat ore in sir, dar fara sa dea impresia ca o face, fara sa isi dea seama ea insai de asta. Numai dupa cativa ani isi dadu seama ea ca nu ramasese ca sa citeasca volumul acela gros dspre testoasele de mare. Poate ca era prea mandra ca sa astepte pe cineva, poate ca era prea individualista pentru a astepta ceva de la cineva, sau poate era prea lucida ca sa stie ca lucrurile astea nu exista, aceste intalniri reusite ale unor fiinte care nu mai sunt copii, dar nici nu sunt inca adulti. Constatase adesea ca viata stie mereu sa fie la inaltimea viselor sfaramate. Asemenea momente se nasc pentru a fi tradate de realitate si pentru a fauri fiinte care vor gasi in ele mai tarziu justificarea propriei lasitati.
In anii care au urmat, sfarsise prin a crede ca baiatul fusese un vis si ca, in fond, asta se potrivea cu obrajii lui palizi. In ziua celei de-a optsprezecea aniversari, FIo cauta nitelus distrata numarul de telefon al visului ei intr-o carte de telefoane reala. Ii scrise o scrisoare relatandu-i ziua intalnirii lor. El i raspunse ca isi amintea si ca ii va face placere sa o revada. Se reintalnire intr-un parc. Nu se cunosteau, dar se recunoscura de indata si isi vorbira ca si cum nu s-ar fi despartit decat ieri, ca si cum in acesti ani prietenia lor hibernase. Un tanar inalt, elegant, rodise si crescuse din vechiul baiat prost imbracat; timiditatea lui fusese zdrobita sub buldozerul relatiilor umane; anii ii pieptanasera parul si ii calcasera hainele; reusita ii alterase gesturile stangace, dandu-i maniere gratioase. Devenise vecinul de vizavi, prietenul fetei din randul al treilea, baiatul cu sortul rosu care marcheaza punctul decisiv intr-un turneu universitar de baschet... Adica devenise aproape un oricine.
Exista fiinte pe care le asasinezi obligandu-le sa existe. Uneori, nu trebuie sa li se permita oamenilor sa fie vii, chiar daca asta inseamna sa nu traiasca decat din mangaieri tesute cu partea cea mai taioasa a aerului. Nu ca Fio ar prefera visele fiintelor reale, dar gasea ca visele aveau o conversatie mai interesanta si mainile mai calde. Stia ca era o greseala sa le confunde, unele din amicele ei sparsesera destule lacrimi pe mirajul aceta. Fio nu gasise aproape niciodata destula realitate in persoanele reale. In general, i se pareau rau imaginate, ca niste fictiuni fotocopiate si decolorate la spalat. Baiatul nu mai semana cu o amintire. In noaptea de dupa noiembrie, era decembrie; desteptatorul pus pe podeaua camerei ei sunase si a fost iarna.