[New story] Chapter fourteen - "The absence of alternatives clears the mind marvelously." - Henry Alfred Kissinger

N-as fi crezut ca am sa revin atat de curand in fata ta. Ma urmaresti cumva? M-ai urmarit vreodata? Calatoresc... si sunt greu de urmarit.

Arta de a intelege si simti pe cineva intr-adevar aproape nu porneste din exterior. Nimic nu e mai frumos pe lume decat senzatia ca te afli in comuniune cu oamenii.... macar cu unul in afara de tine. Idealul meu de roman genial este acel roman care te face sa calatoresti atat de mult incat te simti epuizat dupa ce-l termini, si ai nevoie de cateva zile ca sa revii la realitate. Genul de roman care te face sa-ti readuci in fata ochilor realitatea, in speranta ca va fi cu noi priviri, cu noi conceptii. Ce face un scriitor multumit de opera lui? In experienta mea de pana acum, ceea ce conteaza cel mai mult in relatia scriitor-opera este reprezentat de senzatia ca a exprimat intr-adevar ceea ce dorea, si relatia cititorului cu aceasta opera.

Noi spunem ca intelegem cutare si cutare lucru, dar stii cat este de greu, de fapt, sa intelegi? Inima este un izvor nesfarsit de simtiri, trairi, dar, in acelasi timp, refuzam sa proiectam in interior 99% din evenimentele de peste zi. Se intampla cumva prea multe in lume? Simti si tu asta? Chiar azi am citit intr-o carte (Christophe Dufosse - Sfarsitul Orelor), despre adolescentul care simte ca lumea este de mult in suferinta de ceva, cauzat nu de suprafata lucrurilor (in acel caz problemele cu radiatia nucleara si sida), ci de ceva prezent de mai demult in oameni. Asa ca ei se simt presati, de timp, oarecum, sa se schimbe si sa asimileze mai mult, sa inteleaga si sa recupereze, sa poata face ceva... De ce? De ce? Ma intreb, oare cei de dinaintea noastra erau altfel?

M-am trezit intr-o dimineata cu senzatia ca m-am intors in timp. Tocmai ma trezisem dintr-un vis care mi-a lasat aceeasi senzatie pe care am mai avut-o si acum cativa ani. Nu stiu cum am identificat-o... M-am simtit tanar in acea zi, si de atunci incoace am senzatia ca mi s-a dat mai multa viata de trait. E minunat! Calatoresc...

Am fost putin socat de posibilitatea calatoriei in timp, descoperita la fizica acum, inainte de inceputul vacantei. Daca in teorie nu te poti intoarce in timp in acelasi univers, ci intr-unul paralel, atunci, filozofic, a trai in iluzie poate fi o realitate ca oricare alta. Imagineaza-ti ca n-ai de unde sa stii daca apartii universului pe care-l vezi sau nu. Si cu timpul interior cum ramane? Dar nu-i nimic...

E interesant cum ajungi sa crezi ca baza peste care-ti asterni cunostintele, la un moment dat, este una sigura. Nimic nu este sigur decat daca este inventat. Iar daca este inventat, este sigur doar in imaginatie. Un exemplu e matematica... E sigura, dar numai in teorie. Viata ta nu e sigura... tu nici nu stii cand vei muri. Nici nu traiesti cu senzatia asta in tine. Si foarte probabil nu ti-ai imaginat-o cu adevarat. Eu nu am facut-o, si recunosc asta; te felicit daca totusi ai trait experienta...

Asadar viata poate fi o calatorie... chiar si acum, daca citesti si ai ajuns pana aici, calatoresti prin multe... Calatoresti prin cuvinte, prin idei, senzatii, timp, materie. De ce a disecat omul toata realitatea atat de mult? Nu este Universul un tot unitar? De ce-am ajuns sa consideram ca exista 1 si -1? Zicem ca ne dezvoltam, ca toata gandirea si complexitatea ne ajuta sa intelegem, sa dezvoltam si sa rationam mai departe, spre noi teorii. In unele domenii se contracta, in sfarsit, cunostintele, spre un centru. Poate n-ai experienta suficienta, dar, daca ai, ai observat in mod sigur ca, dupa ce s-a adunat multa teorie, pare ca dintr-o data vine ceva care o leaga, ii da sens: vine o noua teorie care face legatura intre toate si impaca gandirea ta si a celorlalti. Cand eram mic traiam senzatia de a descoperi o teorema impreuna cu autorul care mi-era predat chiar in acel moment. Eram fericit cand ne preda o teorie pe care o banuiam... eram singur. Acum nu mai sunt singur. Sunt cu tine... si sunt cu mine.

Cate incap in mine? Infinit, sa fie? Mi se pare parca prea mult. Timp ... este mult si putin simultan. Am timp sa trec prin atatea, si niciodata suficient sa trec prin toate. Am perioade cand in fiecare zi uit cateva lucruri pe care mi-am propus sa le duc la bun sfarsit. Cred ca sunt genul de om care ar fi in stare sa faca peste cativa ani ceva ce si-a propus sa faca ieri, fara prea multe ezitari. In mine trece si nu trece timpul... Trece pentru ca termin liceul, inevitabil, si merg inainte, spre facultate. Nu trece pentru ca, desi se apropie bacalaureatul cu o viteza uimitoare, viata mea, sufletul meu, mintea mea, parca nu imbatranesc. Poate e doar varsta la care totul e posibil... nu stiu.

Ma intreb, curios, daca cuvintele mele ajung vreodata la subconstientul tau, sa schimbe ceva. Stii ca, desi constiinta este ceva ce deseori ti se opune, ai control asupra ei? In asta consta, cel mai concret, comunicarea cu sine. Poate-ti par(eau) niste aberatii, dar sa-i vorbesti inimii tale inseamna sa fii in stare sa-ti comunici tie insuti ceea ce vrei de la tine, de la viata, si sa-ti poti si raspunde. Sa te iubesti, sa te urasti. Sa te intelegi, sa ... calatoresti.

Imi pare rau ca nu-ti pot oferi o calatorie mai profunda in lumea mea acum, caci tare mi-as dori, dar somnul imi cere sa ma supun si iti promit o noua zi cu inspiratie de acelasi fel in curand. Nu uita sa zbori si sa visezi, caci sufletul abia asteapta sa calatoreasca cu tine. Nu-l lasa acasa. Arunca-te asupra celor pe care-i ai langa tine... vibreaza. Carpe diem!

"Stop sometimes and look into the stains of walls, or ashes of a fire, or clouds, or mud or like places - you may find marvelous ideas." - "Art is never finished, only abandoned." - All from Leonardo da Vinci, 1452 - 1519 - End of Chapter fourteen