[Book two] Prologue + Chapter one - "Ce e maturizarea, in fond?"

Din categoria "story"... e intre old si new (pe primele trei de aici le-a citit si dirginta mea, acum 2 ani, aproape...). Fragmente din trecut; inca mai am ceva in comun cu ele, si ma recunosc... poate voua nu va trezesc atatea amintiri, dar sunt pline de franturi de idei si sentimente...

BOOK TWO
Prologue(CHAPTER TWENTY-FOUR)
Cateodata sunt tentat sa cred in destin, sunt ... majoritatea desenelor facute astfel, ca sa nu mai zic de filme. Mi se pare ca toate vor a te face sa crezi ca asa ceva exista. Cica scopul existentei, asta-ti determina destinul... Scopul existentei mele pe pamant e sa traiesc, vedem ce mai facem dupa aia. Sa traiesc si sa fiu cat de cat in regula cu mine insumi, sa nu am prea multe reprosuri sa-mi aduc, iar daca se poate, sa nu-mi aduca nici ceilalti ... devenind deja utopic:). Cred in Dumnezeu, dar nu cu toata inima, simt ca exista si ca este pretutindeni, dar nu simt ca-L iubesc asa cum se presupune ca ar trebui sa simt. Eh sa trecem peste subiectul asta imens despre care vorbesc destul de des...
Am revenit si eu la scris, cu toate ca intentia este sa-mi fac notite pentru romanul viitor, un oarecare plan, etc, am sa scriu aici intocmai parti din acele notite. Exista o parte buna si una proasta: aia buna e ca veti vedea in premiera cate ceva din ceea ce poate constitui un roman, sper eu interesant, iar aia proasta ca s-ar putea sa va plictiseasca romanul apoi, daca-l veti citi. Auleo ce m-a apucat, vorbesc la plural, parc-as fi politicos:)... ntz. Dragii mosului, dupa o lunga pauza de o vacanta as avea de scris cat sa umplu 20 de capitole, mai rau ca-n timpul scolii din punct de vedere al aglomeratiei psihologice.
Ma simt oare schimbat? De mult nu m-am mai intrebat de anumite schimbari legate de propria-mi persoana. Acele schimbari se fac, majoritatea, inconstient si voit pentru iubire. Unii dintre voi stiti cum e, atunci cand e inceputul unei relatii, preferabil pentru orice alte zile dupa aceea, dorul de EA/EL este imens, in fiecare clipa te apasa lipsa persoanei, mai ales daca nu ai o viata tocmai plina de prieteni sau ocupata dpdv profesional. Am mai scris in trecut ca-mi vine sa strig "te iubesc" in gura mare? Daca nu acum e momentul, se intampla... Ma cam pierd in sensul frazei, nu reusesc sa-mi impun o anumita liniaritate a textului, sau un stil care sa trezeasca interes, ceea ce urmaresc. In mare am un oarecare stil de a scrie, insa e nevoie de multe imbunatatiri. Cei care cititi sau ati citit, oricat de ciudat sau de plictisitor a parut si va parea, luati in considerare ca nu scriu mai mult de 50% pentru altii, cat pentru mine. Si nu scriu ca sa sune bine, scriu pentru a retine ideile, capisci?:)
Ce mai face lumea? S-a schimbat? Eu nu-s la curent cu ea de nici un fel, in general vorbind asta se cauzeaza lipsei de interes pentru orice revista, ziar, emisiune politica/economica/s.a.m.d. la TV, si altele. Dupa cum spunea cineva, daca stii ce sa alegi sa NU faci, nu pierzi nimic. Eu nu stiu ce-am sa mai scriu ca sa nu ma repet, ideile dinainte imi par multe... Cert e ca nu-mi mai amintesc mare lucru, tocmai pentru asta nu voi reciti ceea ce am scris anul trecut, imi ofera mai multa libertate. Sper ca tot ce s-a intamplat de atunci si pana acum sa-mi ofere o noutate in ceea ce scriu. Hai sa vedem...

BOOK TWO
PART ONE
"Ce e maturizarea, in fond?" - Chapter one
Ma simt ok, ingrijorat si doritor de a scrie...
Eh... e seara. De vreo 3 saptamani mi s-a pregatit, parca, o transa prin care as putea sa jur, uitandu-ma in trecut, ca m-am bagat singur. Acum mai mult ca de obicei vad cum ar fi putut fi intr-un milion de alte feluri, numai asa nu. Fac ce fac si tot rau imi iese. Cel putin am o veste, obiectiv, buna. Numarul celor care primesc capitolele mele a crescut.
Daca pozele ar vorbi...amintirile ar fi vii, am stii iar ce gandeam cand eram copii. Probabil poza ta, din rama, ti-ar sopti: "Stii, nu esti ce-mi doream sa fii."
Ma gandesc ... la ceva. Presupun, fiindca asa se simte. Ma simt de parca m-as fi gandit zilnic, timp de 3 saptamani, intens si dureros. Am ajuns la asa o stare de epuizare incat nici macar nu pot sa ma concentrez pe... inmultirea matricelor, karate, franceza. O sa-mi revin, desigur, numai ca... uneori n-am stare sa fac ceva, n-am stare decat sa stau. Ca de exemplu acum. M-ar interesa sa descriu, mai mult pentru mine decat pentru ceilalti. In primul rand ca simt nevoia sa ma gandesc la ceva, ca sa nu stau degeaba. Incep sa ma gandesc... si ... la ce sa ma gandesc? Am ajuns la cateva concluzii interesante in timpul asta, am invatat atatea, am auzit atatea povesti, am putut sa ma simt ca un indragostit-responsabil, indragostit-copil, indragostit-fanatic, indragostit-suferind, si multe alte combinatii de genul acesta. Practic, desi nu mi-am dat seama, in intregile mele luni de vacanta, toata personalitatea si toate conceptele mi s-au schimbat. E interesant cum se dezvaluie toate pe rand, pana cand ma voi recunoaste din nou pe mine insumi in actiunile mele. Desi ma simt acelasi, unele lucruri sunt radical diferite la mine. Varsta e de vina, mai mult ca sigur. Oricum ai lua lucrurile, la varsta asta (si inainte de varsta asta) si mult inainte de acum incolo, inveti ceva la fiecare pas, fiecare decizie. Imi amintesc cand, anul trecut, spuneam ca atunci cand ma indragostesc, mare parte din actiunea si gandurile mele se leaga, cumva, de persoana respectiva. Eu, ca un adolescent ce sunt, vreau sa trec prin propria-mi experienta, sa descopar calea mea, pentru a avea o legatura simturi-idei-realitate cat mai stransa. Daca vreti, cand cititi mesajele mele, nu va ganditi ca va scrie Paul, ci un personaj fictiv creat de acesta. Ce incerc eu sa realizez aici este de fapt sa explic, concep si descriu cunostintele mele sub forma pe care mi-o doresc. Ca nu reusesc, asta-i partea a treia.
Viata poate fi atat de simpla. De fapt si este. Daca nu m-ar preocupa atat de mult oamenii, daca m-ar interesa mai mult materiile scolare, sau oricum oamenii din alt punct de vedere decat psihologic, as avea mult mai multe sanse sa-mi ating prioritatile in viata. Vinerea trecuta, 8oct, am vazut la ora de engleza ca cele trei prioritati ale mele, din top, nu pot fi atinse simultan, ... cat despre individual... mai greu de spus. "being needed/loved(1), knowledge(2), creativity/nature(2)" sunt cele trei. Pentru mine fiecare din astea trei fac parte dintr-un domeniu atat de vag si de imens, incat mi-ar fi imposibil sa termin vreodata. Sa le descriu, in sens mai amanuntit.
In viata de pe pamant, excluzand viitorul meu ca fiinta spirituala, suflet, in Rai sau Iad, prima mea prioritate este sa ma simt necesar. Nu tot timpul, evident, dar atata timp cat aceasta necesitate nu este satisfacuta, nu voi renunta sa sper, sa simt, sa caut, sau altele de genul, invatand in continuu din lectiile vietii, din ... scoala vietii (dupa cum mi-a spus cineva), pentru ca, fara prima prioritate, nu pot trece cu sufletul impacat la celelalte. Nu va imaginati cine stie ce, e pur si simplu vorba despre ... o ordine. In functie de moment: imi doresc sa fiu in compania unei sau unor persoane, sau imi doresc sa fiu singur. Niciodata cand sunt cu persoana pe care o iubesc, sau la care tin cel mai mult (poate fi si un best friend in cazul celei de-a doua variante) nu-mi doresc sa fiu in alta parte. Candva, lunile trecute, ma gandeam sa invat sa ma controlez cat mai bine, sa fiu mai stapan pe mine in primul rand, lucru de care duc o mare lipsa, deoarece dorinta mea nu are aproape nici o piedica in a se manifesta. Asta inseamna ca imi dau foarte greu seama de lucrurile grave, ca, din cauza trairilor atat de intense, nu realizez importanta celor extrem de iesite din scara. La fel cum, la inceputul unei relatii de iubire, totul imi pare un vis. Ma chinui, uneori, sa pricep, sa simt mai mult de atat, dar nu reusesc. Deseori, din multe motive, nu ma simt facut pentru lumea asta. Stiu ca pot oferi stabilitate, sensibilitate, sfaturi (ganduri), relaxare, mistificare, pentru ca astfel ma simt si eu. In general stiu ce am de oferit si ce nu sunt in stare sa ofer, ce pot oferi de placere sau cu mare greutate, etc. Problema intervine in mai multe locuri. In primul rand, ca eu sufar si ma bucur de lucrurile mici, de unde ... e rau ca sufar din nimicuri. Ma implic, de cele mai multe ori, prea mult, si abia dupa un final oarecare, de unde nu mai exista intoarcere, imi dau seama de imensa greseala pe care o comit. Alt loc dilematic este insistenta. Dat fiindca a iubi/tine la cineva si reciproc este pe primul loc in viata mea, daca nu apar o sumedenie de motive puternice pentru a ma indeparta de la aceste nazuinte nu-mi pot clarifica nimic, nu-mi pot redirectiona mintea goala spre nimic altceva decat aceasta. Astfel ajung sa fac niste tampenii cat casa de mari. Fac greseli pe care le realizez fie in momentul in care le fac, fie dupa, dar niciodata inainte. Imi vine o chestie in cap, imi zic "De ce nu?" si, pe loc, nu gasesc motiv, asa ca o fac. De aici lectia numarul 1: trebuie sa-mi solidific principiile, pentru a nu mai calca peste propria-mi promisiune, si altele de genul. M-a speriat intotdeauna faptul ca sunt atat de defect, pe de-o parte. Pe de alta parte, mi-am placut mie insumi pentru ceea ce sunt capabil sa ofer pus sub influenta unei surse adecvate. De exemplu atunci cand iubesc, persoana respectiva este intotdeauna in stare sa scoata din mine, prin pura prezenta ei (care este, anormal pt voi, poate, dar normal pt mine, necesara pentru rezultat), o stare de inspiratie uimitor de mare. Atunci sunt convins ca daca m-as duce la olimpiada de creativitate, as lua mult:).
Asa... ziceam ca imi trebuie mai multa stapanire de sine. Vai, nu sunt deloc cursiv! Scriu ce scriu, si tot nu-mi iese o ordine macar.
Va vine sa credeti ca am scris toata asta in 30 de minute?... Trebuie sa ma mai antrenez, mi-am pierdut maiestria.
Mai am de lucrat la partea cu "a accepta". Sunt anumite dispozitii in care sunt atat de intelegator... ma depasesc pe mine insumi... Si mai tarziu... nu mai pot accepta. Port deseori dueluri cu realitatea, nu pentru ca as vrea sa o schimb neaparat, ci pentru ca mi-e foarte greu sa o accept fara sa ma schimb eu!... asta este ceea ce nici cei ce ma cunosc cel mai bine, nu cunosc mereu, chiar daca intuiesc. Uneori a accepta un lucru inseamna sa modific cele mai adanci credinte ale mele. Spre exemplu, de acum, pentru mine, dragostea la varsta asta nu trebuie lasata sa ajunga la o intensitate prea mare, fiindca ... nu suntem gata formati, si nu se stie ce consecinte va avea aceasta. Eu am lasat-o de fiecare data, si am avut de suferit; nu zic, mai putin decat fericirea, dar... in final, o limita superioara mai scazuta ar fi benefica amandurora din relatie.
Am mai invatat si ca experienta proprie are o valoare inestimabila. Nu intelegeam cum de o persoana poate refuza ajutorul... atunci cand are nevoie de el pentru a se descurca mai bine, dar acum, ei bine, desi nu tot timpul, inteleg. Cu timpul se adauga toate la cunostintele mele. Deocamdata sunt constient de cateva lucruri, care desi nu erau noi, speram sa nu fie adevarate, si le tratam ca atare. De aceea eu spun ca realitatea inconjuratoare nu are aproape nici o regula. Exceptand de cele obligatorii (ca trebuie sa respiri, sa mananci, sa bei, etc), regulile sunt asa cum ti le faci. O ambitie a mea e aceea de a fi o persoana buna sufleteste, si a ma si complace in aceasta stare (adica sa nu o fac fiindca asa consider ca trebuie). A trebuit sa renunt 99% la aceasta, deoarece lumea m-ar calca in picioare, am incercat insa sa intreprind actiuni astfel incat sa nu regret nimic mai tarziu. Si daca nu ar fi si fericirea personala, as fi lasat totul la modul acesta. Dar sufar prea mult, ma distrug pe mine insumi. M-am calcat singur in picioare. Atunci cand accept orice asa, fara sa comentez aproape deloc, pe moment e bine, dar mai apoi apar motive. Oricat de solide ar fi sentimentele mele pentru o persoana, nu ma pot calca in picioare pentru ea. Motiv pentru care incerc sa-mi modific anumite idei si altele, pentru ca acea persoana sa aiba cat mai mult de la mine. Imi place sa ofer, sa fac totul cat mai perfect, pentru ca ... asa simt ca-mi manifest iubirea, pa(h)sarea. Asadar eu sunt intr-o continua mini-schimbare. Nu se observa aproape deloc, deoarece... in general, nu se modifica nimic din personalitatea si caracterul meu. Oricat de mult mi-ar placea sa aberez subiectul ... sa trec la altceva, pentru ca nu mai termin :).
(2)Knowledge... adica cunoasterea. Cineva mi-a spus candva ca e o obsesie. Da, se poate, admit si asta, dar e o obsesie pe locul 2, deci, prin reducere la absurd, ori e si prima obsesie, mai mare ca aceasta (ori asta nu se poate, n-am ajuns inca asa departe), ori nu e obsesie :). E pe locul doi, fiindca fara cunoastere nu pot indeplini prima parte. Prima parte ... banuiesc ca este intotdeauna failibila, desi nu admit asta. Cunoasterea aici cuprinde cateva domenii mari si late: psihologia umana, pe primul loc, la mare distanta de urmatoarele (era inainte, iar acum s-au apropiat celelalte), informatica, matematica, engleza, practica materiala (prin asta se intelege cat de bine ma descurc de unul singur cu materialismul [adica generic vorbind banii, sau gatitul, s.a.]). Cred ca astea sunt, in ordinea data.
De cand am intrat si in domeniul psihologiei umane, sunt mai putin eficient in oricare alt domeniu. Am intrat si intr-o schimbare perpetua, datorata atat varstei, fenoment al naturii, cat si propriilor actiuni si cunoasteri. Cu alte cuvinte, am esuat sa mai inteleg tot ceea ce cunosc, am creat noi reguli de explicare, irationale, ilogice, proprii; am fost surprins sa constat cata elasticitate imi ofera aceasta noua conceptie. Pe masura ce acumulez, extind posiblitatea de a accepta alte... evenimente, alte fapte... ca sa zic asa, cunoasterea ma ajuta la "a accepta", cel de mai sus. Uneori am avut dreptate in ceea ce am spus atat de bine, incat am crezut ca sansele sa gresesc sunt foarte mici. Asa si este, insa pentru acel univers restrans la care ma refeream atunci; de aici... rezulta ca, pe masura ce traiesc ceva nou, trebuie sa o iau iar de la capat, pana cand nu voi mai face asta:). De la un punct se va contura o anumita forma a eului meu, atunci voi inceta sa ma schimb. Mie nu mi se pare mare lucru sa ma schimb pentru cineva, mai ales pentru persoana iubita, unde consider chiar necesar. Si nu sunt singurul, mai stiu multi baieti care ar fi in stare de asa ceva. Fete insa... mai putine. Insa asta nu e numai rau, pentru ca, pe de alta parte, baietii se avanta mai mult, iar fetele mai putin. Ceea ce determina ca fetele sa ofere stabilitate si baietii intensitate. La mine insa... e ceva gresit, fiindca ofer si stabilitate si intensitate. Cel putin pana acum, mi-a parut foarte rau de fiecare data cand am fost fortat de suferinta sa renunt la iubirea mea... pentru o anume persoana. Asta nu inseamna ca asa va fi si de acum incolo, dar deocamdata nu s-au schimbat prea multe.
Avand atata timp, si mai ales timpul trecand atat de greu, am revenit la a ma cunoaste pe mine insumi, chestie abandonata de vreo 4 luni incoace. Am observat ca nu mai cunosc mare lucru. Ma simt la fel, dar nu sunt. Inca n-am descifrat ce si cum, dar stiti ce? Nici nu tin! Pentru ca... asta ar fi, sa zicem, abia prioritatea a 4-a: cunoaste-te pe tine insuti :).
(3) Creativity/nature- Aici e mai greu de explicat. Creativitatea consta la mine in randamentul folosirii resurselor. Spre exemplu, daca reusesc sa scriu ceva, cu cat e mai bun, cu atat gradul de creativitate e mai mare. In afara de asta, caut sa gasesc inspiratie din orice. Deci creativitatea consta si in gasirea solutiei pentru randament cat mai mare. Randament maxim am, pana acum, atunci cand ma inspira persoana iubita. Altfel, natura. De asta sunt legate. Imi place sa cunosc natura, sa o descriu, sa compar frumusetea si aparenta perfectiune a ei cu cea umana, si nu mi se pare gresit. Doar toate sunt plasmuiri ale Lui Dumnezeu, nu? Perfectiunea este pretutindeni. Nu e ca in banc: "Ce-a zis D-zeu cand a facut barbatul?/-Cred ca pot mai mult." Tot asa cum, pentru noi, firele de iarba sunt aparent identice, pentru etajul de deasupra noastra, adica Dumnezeu, noi suntem identici. De asta inaintea Lui aparem toti egali, si suntem priviti ca fiinta umana. In afara de natura... numai in singuratatea interioara mai gasesc inspiratie, in suferinta. De aceea nu-mi displace atat de rau sa sufar, caci pot sa creez. E drept ca nu tot timpul pot, din pacate... Asa cum spuneau cateva fete, in momentele de suferinta omul da dovada de cele mai bune acte de creatie, asa ca, dragii mei, folositi suferinta in avantajul vostru: creati!, nu?
Pana aici ajunge atata detaliere. Desi starea de inspiratie nu m-a parasit, sunt obosit. Azi ma simt istovit, de la jumatatea zilei incoace. Inca de pe la 2 am vrut sa ma culc... Sper ca nu am scris ceva suparator aici, pentru nimeni, fiindca pentru plictiseala nu are rost sa-mi cer scuze. Uneori scriu intr-un fel, alteori altfel. Imi pare rau pentru neinteresantul meu capitol, dar sper ca macar ati avut bunavointa sa cititi pana la sfarsit. Eu de obicei am, pentru ca nu costa mult. A fost o saptamana mai lunga, dar nu mai lunga decat week-endul trecut. Nu stiu cand urmeaza sa scriu capitolul urmator, asa ca, pana atunci, ca sa ma citez din capitoul 1 trecut: nu ma judecati prea tare, sunt si eu un copil, departe de parinti si de frate:). La cat pun eu la suflet, si voua v-ar fi greu sa va descurcati... cat despre mine, incerc sa fiu pe placul tuturor, si eu insumi in acelasi timp, si nu consider asta un fals, o consider un act de intelegere.
Sa ne vedem mai sanatosi si mai indragostiti! Daca nu de oameni, macar de viata ;). Smile!:)
"Din viata scapa cine poate" - End of chapter one