[Book two] Chapter three

"Maybe an exciting discovery" - Chapter three
Lumea din jurul meu nu e atat de buna pe cat mi-o imaginez. Desi banuiam acest lucru, refuzam sa-l cred pe cat puteam eu, iar acum, in sfarsit, incerc sa privesc lucrurile mai aproape de realitate si, in acelasi timp, sa ma bucur de ele. Sunt foarte multe bucurii in viata, nimeni nu poate contrazice asta. In jurul meu sunt in permanenta, daca nu oameni, atunci elemente fara viata, care-mi pot aduce o pata de veselie in suflet, doar ca eu nu le vad, asa cum in ultima vreme nu vad mai nimic din ceea ce este in jur. Deocamdata mai astept cateva zile inainte sa-mi confirm ca am o problema. Uite, parca tocmai acum, cand evolutia celor din jurul meu se desfasoara atat de accelerat, eu nu sunt in stare sa le urmaresc. Dimineata, cand ma trezesc, am senzatia ca, in cele din urma, a sosit ziua in care imi revin. Incep sa ma misc, imi pare din ce in ce mai bine, aproape ca simt normal. Cum ma scol din pat... imi dau seama ca traiesc, dar parca nu in corpul meu. Ma simt teribil de strain de mine, pe langa faptul ca ceea ce vad si simt seamana a fi un vis. Deci nu-mi revin, inca. Dar semnele de imbunatatire sunt bune, astazi am dormit, fara sa ma mai trezesc (sau am fost atat de epuizat incat nu mi-am dat seama de vreo trezire).
As putea sa descriu starea foarte amanuntit, cu metafore, chestii, dar e plictiseala:). Dorintele mele... planurile mele... idealurile mele... unde se indreapta? Nu mi-am pus atatea probleme, nici nu e cazul. Ma gandeam si eu asa... la ce sa ma gandesc ca sa ma trezesc din vis. Desigur, o influenta exterioara m-ar destepta rapid si eficient, dar eu nu pot astepta ca asa ceva sa soseasca, fara a face nimic pentru a merita acea influenta. De cand nu m-am mai indragostit! Am si uitat cum e... aproape. Adica, vreau sa spun, nu-mi amintesc exact trairile, ci doar impresiile. Asta ar fi ceva ce m-ar salva... dar ma feresc, incerc sa nu fiu atat de slab incat sa ma arunc din nou intr-o iubire, ca sa nu mai spun ca, desi trecutul e trecut, deschiderea e inca prea mare, iar eu nu ma fortez prea tare s-o inchid. Deocamdata nu trebuie, cred... sau poate ca trebuie. De fapt ma descurc, probleme intervin atunci cand amintirile o iau razna, cand orice eveniment din jur imi declanseaza un impuls dureros, cand chiar sunt atent la ceea ce vad sau simt. Probabil ca de aceea am ajuns in starea asta, in care aproape ca ignor orice simt. Inima insa... pulseaza... atat de ciudat, de variat. N-am mai trecut de foarte mult timp printr-o stare atat de necontrolabila. Spre exemplu... din cand in cand izbucneste o sudoare rece, simt ca mi-e cald, ma aprind pentru cateva secunde, apoi revin la normal. Sau nu vad in jur decat obiecte, fara suflet... nu simt, nu pricep, nu aud ce se vorbeste. Totul este aiurea, parca traiesc izolat de exterior. Si, macar de data asta, nu cred ca mi-am facut-o atat de bine cu mana mea, n-as fi avut cum. Mai degraba as presupune ca este un fel de autoaparare, stari in care am ajuns datorita mie, dar nu direct influentate. Orisicum, mi-e dor de fericire, mi-e dor de luciditate. Mi-as dori ca, dupa astea 5 zile, sa nu ma mai doara si pe mine capul continuu, sa simt ca mananc, ca respir, etc. Culmea este ca si ceilalti, majoritatea, au tot un fel de stare de oboseala, acuta, dintr-o data... Desi abia pot interpreta informatia pe care o primesc prin intermediul receptorilor din cadrul organelor de simt (biolog ma fac:P), este clar ca nu sunt singurul care sufera de oboseala intensa. Asa imi mai atenuez si eu grijile. Abia a trecut o luna, doar o luna!, de la inceputul scolii, si mi se pare imens... tot ce-a fost. Simt ca ar fi trecut trei vacante de vara, si inca doua de iarna.
Ma uit in trecutul indepartat, vad cat de frumos este... minunat si de vis. Zaresc trecutul apropiat, inca plin de surprize si stari de euforie; simt prezentul, indecis si imprevizibil, frumos si in acelasi timp gol, altfel, departe de ceea ce sunt eu, pregatind un nou eu, diferit considerabil, totusi nu radical.
Muzica ... este o minune pentru orice stare de rau existenta, exceptand cazul in care ma concetrez prea tare pe melodie si nu mi-o mai pot scoate din cap. Teribil! Atunci chiar ca dorm turmentat.
Voua va place Coelho? Eu sunt fan, admir romanele sale, realizate intr-un fel... combinatie exceptionala intre basm si lumea reala, rezultand o lume atat de frumoasa, de magica si armonioasa, incat m-a fermecat pur si simplu. Viata nu este, in principiu, corecta. Cu toate problemele mele de pana acum, tot sunt cat de cat norocos, adica asa ma simt. Acum as avea deschiderea spre o noua speranta... am, de obicei, putine decizii de luat, dar dificile. Presupun ca asa imi este mai bine, caracteristic, fiindca destest sa am multe pe cap. Prefer putine si grele, desi ma plang. Ce sa fac? Sa ma eliberez, sa renunt cu totul, sa uit pentru ce am luptat atat, sa-mi iau adio de la frumusetea care ar putea fi, cea care n-a incetat sa ramana o varianta posibila, mai evidenta pentru mine decat pentru oricine altcineva, oricat de implicat poate fi; se stie ca eu privesc lumea ca fiind mai buna decat realmente. Dorinta de a fi fericit, pe masura ce trece timpul, se manifesta in mine accentuat, dificultatea de a mai lupta crescand aproape instantaneu, de la o clipa la alta, eu ramanand un mic pion in fata sentimentului colosal ce ma poseda, in loc sa fie invers... Nu e deloc prima data cand ma implic atat de mult, dar eu nu ma invat minte, sau, in orice caz, nu-mi place sa renunt. In tot ce-am facut, pana acum, au fost cateva greseli, nu grave, dar... invat. Simt cum totul se schimba, fara controlul meu, cat ma doare ca trebuie sa accept realitatea asa cum vine, fiindca eu sunt genul care schimba si putin din mediul inconjurator pe parcurs, iar atunci cand las totul liber din nou, acolo unde mi-am plasat amprenta, daca sentimentele nu s-au deplasat, orice contact cu mediul respectiv este de o intensitate inimaginabila. Pe langa clasicele "inmuiat picioarele", "inima-n gat", "fluturi in stomac", si alte alea... se mai adauga, in functie de moment, de deschidere, astfel incat durerea aproape ca ma prabuseste. De obicei simt nevoia sa ma sprijin de ceva, sa ma vindec... Dar vreau sa ma vindec?... Si daca vreau, pot? Sa inchid rana? Asa, pur si simplu? Cum? Traind. Traind prezentul, dar nu oricum, ci intens. Imi trebuie o trezire brusca, o determinare, un chef de viata aproape de nemasurat. Dar asta nu vine asa, la comanda... adica ar veni... dar nu asa se face, nu merita sa ma consum pentru fericire temporara. Mai bine imi acumulez, din nou, puterile, pentru a ma putea ridica treptat, desi nu e stilul meu. Asa am facut mereu, in afara cazurilor in care soarta m-a ajutat din exterior, oferindu-mi sprijin, mai ales in ceea ce priveste increderea in propria-mi persoana. Poate ca, de cele mai multe ori, asta-mi lipseste. Nu sunt atat de egoist incat sa ma fac singur fericit... nevoia de prieteni, desi nu este decat in singuratatea indelungata sesizabila, atinge cote inalte, mai fiind, pe deasupra accentuata si de dorinta mea de cunoastere umana. Acum chiar ca nu mai am obsesii... in vacanta... si chiar si in prima luna de scoala... am fost "curatat" de majoritatea pasiunilor mele... ramanand cu dorinte latente, care sunt in asteptarea de a fi "activate" ... odata cu alte izbucniri.
Sunt un fan declarat al lui Marin Preda, pana acum m-a impresionat profund. M-am asimilat atat de mult cu intelectualul care protesteaza, care vede realitatea numai sub o forma a lui, bazata pe ceea ce este in mediul apropiat lui, si care, desi invata din trecutul sau, nu reuseste, mai mult sau mai putin, sa-si gaseasca fericirea suprema... Asta, cel putin, deocamdata... Cine stie ce-mi rezerva viitorul. Uneori privesc asa, in departare, si ma gandesc... daca eu voi fi trecut prin atat greu mai incolo, incat tot ce-a fost pana acum sa mi se para un fleac... am sa rezist? Si... daca da... fara sa ma schimb?...
Desi nu este atat de sanatos, mi-ar placea sa raman un copil... genul de copil care priveste imprejurimile cu caldura, cu suferinta, cu amintiri dulci si intense, sau groaznice...
Ieri, intorcandu-ma acasa, nu vedeam pe cer decat ... fiinte. Am zarit un nor ce, din prima clipa, mi s-a parut a fi un dragon care scuipa foc. Nu mai fusesem atat de incantat, mi-am amintit de reclama aceea de la sucul natural... cu norii care imbracau forme peste forme... Desi realitatea era departe de mine, am vazut. Cred ca acum, daca m-as uita mai atent la ce vad, as putea sa spun cu totul altceva decat inainte... Ma trezesc dimineata, sau dupa ceva timp, ma uit la lucruri, vad ca sunt acolo... si ma mir. Stiam ca acolo le voi gasi, ca nu le-a mutat nimeni, dar ma surprinde asta... sau... cel mai rau si penibil, caut ceva. Simt cum ceva din mine se revolta ca nu gasesc, simt cum nu sunt sigur pe nimic din ce-mi amintesc din ziua respectiva... ce-am facut cu nush-ce... Dar inca e bine, fiindca ar putea fi si mai rau. O sa-mi revin, cat de curand...
"The past is like a gaping hole - Max Payne 2" - End of Chapter three