[Book two] Chapter two

"Incep sa descifrez cum sunt..."- Chapter two
Si ce daca nu gandesc clar? Nici macar nu pot formula coerent o idee. Dar ma descurc eu, pentru ca trebuie sa scot din minte cuvinte, pana cand ma linistesc. Am fost in excursie, iata. Aici am vazut multe, am invatat multe... Chiar daca nu ma simt deloc potrivit lumii de petrecere, caci eu, visator, nu prea pot trai din ameteala unui bairam decat daca sunt dispus sa ma simt bine dinainte. Nu stiu cum sa explic exact, dar, in principiu, doar daca ma simt binisor, si nu am probleme mari, ma pot bucura de o petrecere. Iar eu, la cum sunt, imi gasesc intotdeauna o problema. Oamenii nu sunt asa cum par... Cat de schimbatori sunt cand se afla in aceste circumstante! Altfel spus, ce face betia din om! Incredibil... poate. Sunt multe persoane care nu inteleg de ce oamenii se imbata, pentru ca exista multe alte feluri de a te simti bine, chiar si de a uita. Da, or exista, dar acesta este unul care combina binele cu raul intr-un mod promitator, probabil.
Prin cate stari am trecut! ... Sambata a fost cea mai lunga zi, dar nu in sensul rau. M-am simtit bine, am revazut cate lucruri pentru care m-as putea bucura sunt. Ieri, la intoarcere, mi-am mai clarificat cateva situatii in legatura cu mine. Se pare ca, pe masura ce trece timpul, vad cat de dus de val am fost, nepastrand prea mult din vechile motive de bucurie, datorita celui nou. Si ce daca? Acum nu e timpul pierdut, pentru ca eu tot "facut ca sa fiu fericit" ma simt. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la trecutul meu, ma apuca asa o melancolie. Ma vad altfel decat cum credeam ca sunt, bineinteles. Cred ca multora li se intampla asta. Omul, atunci cand sufera, este tentat sa se arunce catre multe infaptuiri promitatoare de alinare. De aceea m-am intrebat si eu, daca as fi in stare de unele dintre acelea. Am simtit intens dorinta de a-mi cauta pe cineva, a ma arunca cu totul in bratele acelei persoane, dar n-am s-o fac, sper. Nu mi-am interzis, prin gand, asta, numai ca mi-e foarte clar ca nu-mi doresc acest lucru. Eu nu vreau sa fug, nu, si n-am sa fug! Desigur, nici infruntarea starii fara nici o arma nu este binevenita. N-am sa caut uitare in stari alcoolice, pentru ca n-as fi eu insumi. Oricat m-am departat de mine in zilele acestea, am avut grija ca sa nu fie prea mult. N-am sa ma pierd, pentru ca nici nu am de ce sa o fac... E! Ia gata. Una peste alta, nici nu sufar atat de mult! Pe langa faptul ca observ ce fericire aduc, pentru ceilalti, multe din vechile mele preocupari si placeri, imi mai dau seama si cat de copil sunt. Si asta ma bucura! Eu vreau sa fiu, inca, destul de copil! Ce? Un copil responsabil si cat de cat matur. Nu ma credeti? N-aveti decat sa faceti un test...
Desi mintea mi-e foarte incetosata, sau mai bine zis involburata, imediat ce m-am sculat, ceva a inceput sa ma doara... Visez, intens, fara sa ma pot opri. Ma trezesc, imi dau seama de asta, in timpul noptii. Simt ca sunt treaz, uneori deschid ochii, si tot visez. O sa-mi treaca si starea asta, pentru ca, banuiesc, e de la oboseala.
Vechile mele preocupari... incep sa revina, incet incet. Eu astazi am sa citesc si sa fac temele. Daca m-as fi putut misca in echilibru la ora 6, m-as fi dus la scoala. Acum e 11 fara un sfert, si tot nu sunt complet treaz! ... Noi sa fim sanatosi!...
Cred ca azi, orice fac, tot nu ma trezesc. Asa ca... sa revin. Deja e pranzul, ceilalti s-au intors acasa si mie tot nu-mi vine sa cred. Ce trece viata... Daca mi-ar fi dat sa traiesc din nou, de la capat, (spun asta de parca as fi batran!), n-as alege neaparat altfel. As trai cam la fel, pare-mi-se.
Mie nu mi-a placut sa pierd timpul. Nici acum nu-mi place. Poate asta e o problema a mea, una grava. Interpretez totul... intr-un fel... strict?... Nu stiu. Dar tin ca totul legat de mine sa evolueze, sa se schimbe. Nu-mi place sa stea nimic in loc. De asta nu e rabdarea una din calitatile mele... O sa fie.... da... ce sa-i faci? Nu sunt tocmai pregatit pentru viata, m-am grabit. Imi doresc sa traiesc asa, repede, totul. In loc sa ma gandesc ca, de fapt, e mult timp in lume, ca o sa am timp sa trec prin toate... ma apuca un fel de necesitate de a trai ACUM. O sa-mi treaca, probabil... desi mi s-ar parea inuman sa nu mai sufar din nimic, sa nu-mi mai pese de nimic ce ma raneste. Deocamdata nu e asa, si am incredere ca nici nu va fi, vreodata. Acum citesc "Jocul ielelor"; ma simt... din ce in ce mai camilpetrescian. Parca tot astfel as fi facut si eu... doar ca nu m-as sinucide pentru nimic in lume. Uite, eu am admirat intotdeauna, cu uimire, vointa adultilor de a se sacrifica pentru copii. Mi s-a parut ceva ce eu nu voi face niciodata, fiindca nu voi fi in stare. Asta poate fiindca asa e omul. Nu mi se pare corect ca eu, Paul, sa-mi dedic viata copiilor mei, netraind-o pe a mea. Poate ca nu asta fac cei mari, parintii, dar uneori asa pare. Si asta ma inspira, imi da speranta. Lumea nu este atat de pierduta... eu... i-am luat-o cumva inainte, pe de-o parte, si am ramas cumva in urma, pe cealalta. Nici nu-mi mai pasa cat de rau e asta; acum vreau sa ma simt bine. Si, datorita oboselii, ma simt. N-am nici o treaba, nu ma doare nimic in mod deosebit. Nu m-as putea concentra, oricum, pe ceva, daca as gasi o problema. Ar fi degeaba.
Cunoasterea asta... dupa care ma omor eu intr-atat, este ceva intangibil. Eu vad ideile, nu traiesc din fapte. Sunt un visator... Sa ma redresez pe lumea reala? Care este lumea reala? Nu-mi pun eu astfel de intrebari. De ce traim? Raspunsul e simplu: ca sa traim, ca sa invatam si sa utilizam ceea ce stim pentru un oarecare bine, relativ. A zis bine Einstein, totul e relativ. Raul si binele sunt relative unul la altul, foarte bine! As vrea sa fac bine, cat mai bine, si sa nu ma poticnesc asa cum patesc acum. Acum cateva saptamani inca imi displaceau cativa oameni pentru conceptele lor egoiste. Dar de ce? N-am sa mai fac asta, o sa ... incerc sa-mi elimin urmele de ura din suflet. Mi-ar placea ca temperamentul meu sa fie mai calm... chiar daca in interior n-ar fi. De asemenea nu-mi place sa ma prefac rau daca mi-e bine. Invers mi se pare ok, ceea ce voua s-ar putea sa nu vi se para. Dar merg pe principiul "fericirea ta ajuta la fericirea celorlalti", chiar daca, atunci cand sunt nefericit, nu o ascund prea bine. In lumea asta nu poti fi prea bun, pentru ca esti calcat in picioare, si nu mai ajuti nimanui asa. A zis cineva, si bine a zis: "pentru a te ajuta pe tine cat mai bine, trebuie sa ma ajut pe mine mai intai"... pentru ca, daca eu nu sunt intr-o stare favorabila, cu atat mai putin o sa fie favorabila dupa ce ma straduiesc atat sa te ajut. Desi nu este mereu asa, in anumite cazuri se accepta... De asta nu sunt eu suparat.
Cat de ciudat! Cat de ciudat a fost cand m-am aflat in situatia de a nu ma putea supara! Iubirea e atat de frumoasa... atunci cand e bine se mai poate sa ma supar, dar cand e rau, nu. Nu stiu cum se face, dar atunci cand sufar, mai degraba ma adancesc eu in suferinta pentru a alina pe-a celeilalte decat sa nu... Asta e ceea ce e frumos. Pe de alta parte mi-este foarte greu sa cred ca nu mai pot ajuta cu nimic decat absenta. Si cat mi se explica, cat mi se spune. De ce? De...geaba, nu? Eu trebuie sa fiu contra, pana cand nu simt ca asa este. Inteleg ca asa este, vad ca asa functioneaza, dar nu prea cred ca nu exista o altfel de cale. Dar... apoi mi-am dat seama de ceva. De ce trebuie neaparat sa existe o alta cale? Sau, chiar daca exista, trebuie s-o urmam intotdeauna pe cea mai comoda? Nu. Lasa, e bine asa, intotdeauna e util sa treci si prin incercari mai grele, cu conditia sa ai puterea sa lupti, sa rezisti, si sa nu renunti pentru a cadea intr-o alta lume.
Imi plac atat de mult scenele in care cineva plange, de durere, de o pierdere, o dilema, si... celalalt linisteste persoana, atat de simplu incat o face sa zambeasca cu lacrimile inca in ochi, sau prelingandu-se pe obraji. Am cateva scene tipice pentru asta. E incredibil! Nimeni nu poate descrie asa ceva cumsecade, chiar daca, pana la urma, toti traim o astfel de scena. Mintea umana e atat de intortocheata... se leaga scene unele de altele. Probabil ca, in functie de cum se stocheaza informatia, sub ce forma, se determina atat capacitatea cat si rapiditatea gandirii fiecaruia. Eu unul asa cred. Spre exemplu mi-a placut foarte mult cand, intr-un dialog, persoana schimba subiectul aparent fara nici o legatura, iar cealalta a fost in stare sa-si dea seama care este, de fapt, baza acelei devieri. Ma fac fericit multe lucruri... printre care desenele ocupa un loc principal. Ia ganditi-va putin, cine mai vrea sa ajunga la ora x acasa, pentru ca sunt nush-care-desene si vrea sa le vada. Imi fac viata mai frumoasa:). Eu nu vreau sa ma schimb, si nici nu o fac. Schimb doar preocuparile si punctele mele de sustinere. Am senzatia ca am mai scris despre acestea. Exista, peste tot in jur, motive de bucurie. La fel cum exista (din pacate mai multe) motive de intristare oriunde privesti, poti gasi fericirea in orice. Asa cum unii oameni pot fi fericiti pentru un petic de iarba verde pe care se culca, in racoarea serii, altii pot fi fericiti pentru ca au gasit fericirea in a darui iubire lui Dumnezeu... Eu sunt cel mai fericit atunci cand pot sa-mi ajut persoana iubita si sa ma bucur de fericirea ei... dar ma simt atat de trist atunci cand vad ca este poate la fel de fericita fara mine... incat ma apuca o suferinta groaznica, aproape ca-mi dau si lacrimile... Sunt fericit cand pot sa-mi desfat sufletul ascultand o melodie... Sunt fericit cand plang de induiosare in fata unui film, chiar si desene... Imi place foarte mult sa-mi tin sufletul deschis. Dar uneori nu are nici un farmec... totul trebuie variat. Orice poate fi exagerat. Si ajung atat de greu sa inteleg, sa accept si sa simt toate astea! Deh... asa sunt oamenii. Mai devreme sau mai tarziu... tot voi simti si eu asta, sau voi innebuni. Si fiindca sunt demult intr-un proces perpetuu de adaptare, semnele indica verde, adica raman printre oameni :). Am sa incerc, totusi, sa nu ma confund prea mult cu ei. Sunt un utopist, oarecum, si asa vreau sa raman. Asa cum am spus, se schimba doar aspectul etajelor cladirii, nu si fundatia impreuna cu materialul si schela. Nu pot sa schimb eu lumea, pot doar sa o modific, incet-incet, sa zicem. La fel cum nu poti sa schimbi mediul in care traiesti, ci doar sa te adaptezi lui, sau sa fortezi o adaptare reciproca, care, de altfel, nu este atat de dificila.
Uitee.... ca suferinta ma apropie de Dumnezeu. Nu ma deranjeaza. Poate ca, tinand-o tot asa, voi ajunge pana la urma un credincios adevarat, nu?... fara a mai fi astfel doar in anumite momente. Mi-a mai trecut, putin, somnul. Dar tot nu ma pot concentra. Vraiste e in capul meu... Inchei aici, sperand ca urmatorul capitol sa fie mai coerent... si imi cer scuze. Fericirea e pretutindeni imprejur... vremea e frumoasa afara.
"Everything is relative" - End of chapter two