Evelyn: Don't worry about 'why' when 'what' is right in front of you. (The Shape of Things)

Wednesday, June 28, 2006

[Long story short] One

And so it began...

- One -
"What if you were forced to relive the same day all over again, until you would finally do it right?", Martin asked himself.
"It would be like following a path... ", Julie said.
M: "You would think that a man knows when he does not 'follow the path', but, actually... he has no idea."
J: "Really? But didn't man, according to Christianity, take a bite from that tree... to discern between good and evil?"
M: "By the way, the biblical account of the creation of human beings occurs twice: in Genesis 1:26-27 and in Genesis 2:18-24. Did you know that, in the first account, the Hebrew common noun adam was used as a generic term for all human beings, regardless of gender; Eve was not mentioned at all; and, in the second account, Adam is created from the dust of the earth, whereas Eve is created from Adam's rib and given to him by God to be his wife?"
J: "So, in a way, we are all adams, aren't we?"
M: "All the same... to God. Just like grass is all the same to us..."
J: "I think, if I were to relive the same day over and over, I would become some sort of God, for that day. Not 'the' God, but a God."
M: "Exactly... just ask yourself: What if there were no tomorrow? Maybe that's how God sees things: one, and only one. No time, no space... just... a continuous TODAY. For us, time changes... and God is always the same, I believe. Don't you see how different we feel each day? Sometimes, I go to sleep extremely happy but wake up just... a tormented fellow; maybe I try to do some exercise, but I'm so not in the mood for anything. God, how much I wish there was one thing I could do every morning to wake up my mind and soul... to feel and think like I'm supposed to. And what's even more frustrating: if I don't sleep, I feel like I'm living a continuous day; yesterday's memories feel like today's, and I feel full ... of what exactly? I don't know."
J: "I love the feeling I have when I 'go back to my life' after a long chat like this. Sometimes I wish we could sit and talk more often, but then I think it might not be as wonderful if we did so... Why are we like this?"
M: "I think we need a repeating day every now and then - to figure out what the hell we're doing with ourselves. You think you know who you are, or what you do right and wrong... Turns out, you have no idea. That reminds me of Sartre. In his early philosophic work, Being and Nothingness, he conceived humans as beings who create their own world by rebelling against authority and by accepting personal responsibility for their actions, unaided by society, traditional morality, or religious faith. Distinguishing between human existence and the nonhuman world, he maintained that human existence is characterized by nothingness, that is, by the capacity to negate and rebel."
J: "Most philosophers since Plato have held that the highest ethical good is the same for everyone; insofar as one approaches moral perfection, one resembles other morally perfect individuals. The 19th-century Danish philosopher Søren Kierkegaard, who was the first writer to call himself existential, reacted against this tradition by insisting that the highest good for the individual is to find his or her own unique vocation. Doesn't that sound familiar to you? Isn't it, in a way, what we hear today? Too bad it was deformed so much since it was stated by Kierkegaard. As he wrote in his journal, 'I must find a truth that is true for me . . . the idea for which I can live or die.' Maybe it's because anyone to caught-up in an idea loses perspective upon things. As the french would say: "je m'en fiche". People get caught up... they lose perspective. Do they ever have it?"
M: "If man could just feel. Wake up and feel! Feeling feels so great... They, the 'modern human beings', say that there's too much information around them to care for everything. But... but... everything means something, everything brings something up. Nowadays people just walk by beggars, sometimes not feeling a thing. And, if they do... it's not anything unusual, they know the feeling, they know 'what it's like', it's no big deal... And to think that everything we see is a miracle... How many times would I repeat a day until it's perfect? It's pointless to say... a lot. Maybe a thousand, maybe a billion. And will I at least know what to do with my life every day from that day forward?"
J: "No... I don't think so; you'll still need a reminder every once in a while. Because people just can't learn, Martin, they just can't learn..."
-*-*-*-
Find all LSS here

Sink into it! (expand)

Tuesday, June 20, 2006

[Book two] Chapter three

"Maybe an exciting discovery" - Chapter three
Lumea din jurul meu nu e atat de buna pe cat mi-o imaginez. Desi banuiam acest lucru, refuzam sa-l cred pe cat puteam eu, iar acum, in sfarsit, incerc sa privesc lucrurile mai aproape de realitate si, in acelasi timp, sa ma bucur de ele. Sunt foarte multe bucurii in viata, nimeni nu poate contrazice asta. In jurul meu sunt in permanenta, daca nu oameni, atunci elemente fara viata, care-mi pot aduce o pata de veselie in suflet, doar ca eu nu le vad, asa cum in ultima vreme nu vad mai nimic din ceea ce este in jur. Deocamdata mai astept cateva zile inainte sa-mi confirm ca am o problema. Uite, parca tocmai acum, cand evolutia celor din jurul meu se desfasoara atat de accelerat, eu nu sunt in stare sa le urmaresc. Dimineata, cand ma trezesc, am senzatia ca, in cele din urma, a sosit ziua in care imi revin. Incep sa ma misc, imi pare din ce in ce mai bine, aproape ca simt normal. Cum ma scol din pat... imi dau seama ca traiesc, dar parca nu in corpul meu. Ma simt teribil de strain de mine, pe langa faptul ca ceea ce vad si simt seamana a fi un vis. Deci nu-mi revin, inca. Dar semnele de imbunatatire sunt bune, astazi am dormit, fara sa ma mai trezesc (sau am fost atat de epuizat incat nu mi-am dat seama de vreo trezire).
As putea sa descriu starea foarte amanuntit, cu metafore, chestii, dar e plictiseala:). Dorintele mele... planurile mele... idealurile mele... unde se indreapta? Nu mi-am pus atatea probleme, nici nu e cazul. Ma gandeam si eu asa... la ce sa ma gandesc ca sa ma trezesc din vis. Desigur, o influenta exterioara m-ar destepta rapid si eficient, dar eu nu pot astepta ca asa ceva sa soseasca, fara a face nimic pentru a merita acea influenta. De cand nu m-am mai indragostit! Am si uitat cum e... aproape. Adica, vreau sa spun, nu-mi amintesc exact trairile, ci doar impresiile. Asta ar fi ceva ce m-ar salva... dar ma feresc, incerc sa nu fiu atat de slab incat sa ma arunc din nou intr-o iubire, ca sa nu mai spun ca, desi trecutul e trecut, deschiderea e inca prea mare, iar eu nu ma fortez prea tare s-o inchid. Deocamdata nu trebuie, cred... sau poate ca trebuie. De fapt ma descurc, probleme intervin atunci cand amintirile o iau razna, cand orice eveniment din jur imi declanseaza un impuls dureros, cand chiar sunt atent la ceea ce vad sau simt. Probabil ca de aceea am ajuns in starea asta, in care aproape ca ignor orice simt. Inima insa... pulseaza... atat de ciudat, de variat. N-am mai trecut de foarte mult timp printr-o stare atat de necontrolabila. Spre exemplu... din cand in cand izbucneste o sudoare rece, simt ca mi-e cald, ma aprind pentru cateva secunde, apoi revin la normal. Sau nu vad in jur decat obiecte, fara suflet... nu simt, nu pricep, nu aud ce se vorbeste. Totul este aiurea, parca traiesc izolat de exterior. Si, macar de data asta, nu cred ca mi-am facut-o atat de bine cu mana mea, n-as fi avut cum. Mai degraba as presupune ca este un fel de autoaparare, stari in care am ajuns datorita mie, dar nu direct influentate. Orisicum, mi-e dor de fericire, mi-e dor de luciditate. Mi-as dori ca, dupa astea 5 zile, sa nu ma mai doara si pe mine capul continuu, sa simt ca mananc, ca respir, etc. Culmea este ca si ceilalti, majoritatea, au tot un fel de stare de oboseala, acuta, dintr-o data... Desi abia pot interpreta informatia pe care o primesc prin intermediul receptorilor din cadrul organelor de simt (biolog ma fac:P), este clar ca nu sunt singurul care sufera de oboseala intensa. Asa imi mai atenuez si eu grijile. Abia a trecut o luna, doar o luna!, de la inceputul scolii, si mi se pare imens... tot ce-a fost. Simt ca ar fi trecut trei vacante de vara, si inca doua de iarna.
Ma uit in trecutul indepartat, vad cat de frumos este... minunat si de vis. Zaresc trecutul apropiat, inca plin de surprize si stari de euforie; simt prezentul, indecis si imprevizibil, frumos si in acelasi timp gol, altfel, departe de ceea ce sunt eu, pregatind un nou eu, diferit considerabil, totusi nu radical.
Muzica ... este o minune pentru orice stare de rau existenta, exceptand cazul in care ma concetrez prea tare pe melodie si nu mi-o mai pot scoate din cap. Teribil! Atunci chiar ca dorm turmentat.
Voua va place Coelho? Eu sunt fan, admir romanele sale, realizate intr-un fel... combinatie exceptionala intre basm si lumea reala, rezultand o lume atat de frumoasa, de magica si armonioasa, incat m-a fermecat pur si simplu. Viata nu este, in principiu, corecta. Cu toate problemele mele de pana acum, tot sunt cat de cat norocos, adica asa ma simt. Acum as avea deschiderea spre o noua speranta... am, de obicei, putine decizii de luat, dar dificile. Presupun ca asa imi este mai bine, caracteristic, fiindca destest sa am multe pe cap. Prefer putine si grele, desi ma plang. Ce sa fac? Sa ma eliberez, sa renunt cu totul, sa uit pentru ce am luptat atat, sa-mi iau adio de la frumusetea care ar putea fi, cea care n-a incetat sa ramana o varianta posibila, mai evidenta pentru mine decat pentru oricine altcineva, oricat de implicat poate fi; se stie ca eu privesc lumea ca fiind mai buna decat realmente. Dorinta de a fi fericit, pe masura ce trece timpul, se manifesta in mine accentuat, dificultatea de a mai lupta crescand aproape instantaneu, de la o clipa la alta, eu ramanand un mic pion in fata sentimentului colosal ce ma poseda, in loc sa fie invers... Nu e deloc prima data cand ma implic atat de mult, dar eu nu ma invat minte, sau, in orice caz, nu-mi place sa renunt. In tot ce-am facut, pana acum, au fost cateva greseli, nu grave, dar... invat. Simt cum totul se schimba, fara controlul meu, cat ma doare ca trebuie sa accept realitatea asa cum vine, fiindca eu sunt genul care schimba si putin din mediul inconjurator pe parcurs, iar atunci cand las totul liber din nou, acolo unde mi-am plasat amprenta, daca sentimentele nu s-au deplasat, orice contact cu mediul respectiv este de o intensitate inimaginabila. Pe langa clasicele "inmuiat picioarele", "inima-n gat", "fluturi in stomac", si alte alea... se mai adauga, in functie de moment, de deschidere, astfel incat durerea aproape ca ma prabuseste. De obicei simt nevoia sa ma sprijin de ceva, sa ma vindec... Dar vreau sa ma vindec?... Si daca vreau, pot? Sa inchid rana? Asa, pur si simplu? Cum? Traind. Traind prezentul, dar nu oricum, ci intens. Imi trebuie o trezire brusca, o determinare, un chef de viata aproape de nemasurat. Dar asta nu vine asa, la comanda... adica ar veni... dar nu asa se face, nu merita sa ma consum pentru fericire temporara. Mai bine imi acumulez, din nou, puterile, pentru a ma putea ridica treptat, desi nu e stilul meu. Asa am facut mereu, in afara cazurilor in care soarta m-a ajutat din exterior, oferindu-mi sprijin, mai ales in ceea ce priveste increderea in propria-mi persoana. Poate ca, de cele mai multe ori, asta-mi lipseste. Nu sunt atat de egoist incat sa ma fac singur fericit... nevoia de prieteni, desi nu este decat in singuratatea indelungata sesizabila, atinge cote inalte, mai fiind, pe deasupra accentuata si de dorinta mea de cunoastere umana. Acum chiar ca nu mai am obsesii... in vacanta... si chiar si in prima luna de scoala... am fost "curatat" de majoritatea pasiunilor mele... ramanand cu dorinte latente, care sunt in asteptarea de a fi "activate" ... odata cu alte izbucniri.
Sunt un fan declarat al lui Marin Preda, pana acum m-a impresionat profund. M-am asimilat atat de mult cu intelectualul care protesteaza, care vede realitatea numai sub o forma a lui, bazata pe ceea ce este in mediul apropiat lui, si care, desi invata din trecutul sau, nu reuseste, mai mult sau mai putin, sa-si gaseasca fericirea suprema... Asta, cel putin, deocamdata... Cine stie ce-mi rezerva viitorul. Uneori privesc asa, in departare, si ma gandesc... daca eu voi fi trecut prin atat greu mai incolo, incat tot ce-a fost pana acum sa mi se para un fleac... am sa rezist? Si... daca da... fara sa ma schimb?...
Desi nu este atat de sanatos, mi-ar placea sa raman un copil... genul de copil care priveste imprejurimile cu caldura, cu suferinta, cu amintiri dulci si intense, sau groaznice...
Ieri, intorcandu-ma acasa, nu vedeam pe cer decat ... fiinte. Am zarit un nor ce, din prima clipa, mi s-a parut a fi un dragon care scuipa foc. Nu mai fusesem atat de incantat, mi-am amintit de reclama aceea de la sucul natural... cu norii care imbracau forme peste forme... Desi realitatea era departe de mine, am vazut. Cred ca acum, daca m-as uita mai atent la ce vad, as putea sa spun cu totul altceva decat inainte... Ma trezesc dimineata, sau dupa ceva timp, ma uit la lucruri, vad ca sunt acolo... si ma mir. Stiam ca acolo le voi gasi, ca nu le-a mutat nimeni, dar ma surprinde asta... sau... cel mai rau si penibil, caut ceva. Simt cum ceva din mine se revolta ca nu gasesc, simt cum nu sunt sigur pe nimic din ce-mi amintesc din ziua respectiva... ce-am facut cu nush-ce... Dar inca e bine, fiindca ar putea fi si mai rau. O sa-mi revin, cat de curand...
"The past is like a gaping hole - Max Payne 2" - End of Chapter three

Sink into it! (expand)

Saturday, June 17, 2006

[Book two] Chapter two

"Incep sa descifrez cum sunt..."- Chapter two
Si ce daca nu gandesc clar? Nici macar nu pot formula coerent o idee. Dar ma descurc eu, pentru ca trebuie sa scot din minte cuvinte, pana cand ma linistesc. Am fost in excursie, iata. Aici am vazut multe, am invatat multe... Chiar daca nu ma simt deloc potrivit lumii de petrecere, caci eu, visator, nu prea pot trai din ameteala unui bairam decat daca sunt dispus sa ma simt bine dinainte. Nu stiu cum sa explic exact, dar, in principiu, doar daca ma simt binisor, si nu am probleme mari, ma pot bucura de o petrecere. Iar eu, la cum sunt, imi gasesc intotdeauna o problema. Oamenii nu sunt asa cum par... Cat de schimbatori sunt cand se afla in aceste circumstante! Altfel spus, ce face betia din om! Incredibil... poate. Sunt multe persoane care nu inteleg de ce oamenii se imbata, pentru ca exista multe alte feluri de a te simti bine, chiar si de a uita. Da, or exista, dar acesta este unul care combina binele cu raul intr-un mod promitator, probabil.
Prin cate stari am trecut! ... Sambata a fost cea mai lunga zi, dar nu in sensul rau. M-am simtit bine, am revazut cate lucruri pentru care m-as putea bucura sunt. Ieri, la intoarcere, mi-am mai clarificat cateva situatii in legatura cu mine. Se pare ca, pe masura ce trece timpul, vad cat de dus de val am fost, nepastrand prea mult din vechile motive de bucurie, datorita celui nou. Si ce daca? Acum nu e timpul pierdut, pentru ca eu tot "facut ca sa fiu fericit" ma simt. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la trecutul meu, ma apuca asa o melancolie. Ma vad altfel decat cum credeam ca sunt, bineinteles. Cred ca multora li se intampla asta. Omul, atunci cand sufera, este tentat sa se arunce catre multe infaptuiri promitatoare de alinare. De aceea m-am intrebat si eu, daca as fi in stare de unele dintre acelea. Am simtit intens dorinta de a-mi cauta pe cineva, a ma arunca cu totul in bratele acelei persoane, dar n-am s-o fac, sper. Nu mi-am interzis, prin gand, asta, numai ca mi-e foarte clar ca nu-mi doresc acest lucru. Eu nu vreau sa fug, nu, si n-am sa fug! Desigur, nici infruntarea starii fara nici o arma nu este binevenita. N-am sa caut uitare in stari alcoolice, pentru ca n-as fi eu insumi. Oricat m-am departat de mine in zilele acestea, am avut grija ca sa nu fie prea mult. N-am sa ma pierd, pentru ca nici nu am de ce sa o fac... E! Ia gata. Una peste alta, nici nu sufar atat de mult! Pe langa faptul ca observ ce fericire aduc, pentru ceilalti, multe din vechile mele preocupari si placeri, imi mai dau seama si cat de copil sunt. Si asta ma bucura! Eu vreau sa fiu, inca, destul de copil! Ce? Un copil responsabil si cat de cat matur. Nu ma credeti? N-aveti decat sa faceti un test...
Desi mintea mi-e foarte incetosata, sau mai bine zis involburata, imediat ce m-am sculat, ceva a inceput sa ma doara... Visez, intens, fara sa ma pot opri. Ma trezesc, imi dau seama de asta, in timpul noptii. Simt ca sunt treaz, uneori deschid ochii, si tot visez. O sa-mi treaca si starea asta, pentru ca, banuiesc, e de la oboseala.
Vechile mele preocupari... incep sa revina, incet incet. Eu astazi am sa citesc si sa fac temele. Daca m-as fi putut misca in echilibru la ora 6, m-as fi dus la scoala. Acum e 11 fara un sfert, si tot nu sunt complet treaz! ... Noi sa fim sanatosi!...
Cred ca azi, orice fac, tot nu ma trezesc. Asa ca... sa revin. Deja e pranzul, ceilalti s-au intors acasa si mie tot nu-mi vine sa cred. Ce trece viata... Daca mi-ar fi dat sa traiesc din nou, de la capat, (spun asta de parca as fi batran!), n-as alege neaparat altfel. As trai cam la fel, pare-mi-se.
Mie nu mi-a placut sa pierd timpul. Nici acum nu-mi place. Poate asta e o problema a mea, una grava. Interpretez totul... intr-un fel... strict?... Nu stiu. Dar tin ca totul legat de mine sa evolueze, sa se schimbe. Nu-mi place sa stea nimic in loc. De asta nu e rabdarea una din calitatile mele... O sa fie.... da... ce sa-i faci? Nu sunt tocmai pregatit pentru viata, m-am grabit. Imi doresc sa traiesc asa, repede, totul. In loc sa ma gandesc ca, de fapt, e mult timp in lume, ca o sa am timp sa trec prin toate... ma apuca un fel de necesitate de a trai ACUM. O sa-mi treaca, probabil... desi mi s-ar parea inuman sa nu mai sufar din nimic, sa nu-mi mai pese de nimic ce ma raneste. Deocamdata nu e asa, si am incredere ca nici nu va fi, vreodata. Acum citesc "Jocul ielelor"; ma simt... din ce in ce mai camilpetrescian. Parca tot astfel as fi facut si eu... doar ca nu m-as sinucide pentru nimic in lume. Uite, eu am admirat intotdeauna, cu uimire, vointa adultilor de a se sacrifica pentru copii. Mi s-a parut ceva ce eu nu voi face niciodata, fiindca nu voi fi in stare. Asta poate fiindca asa e omul. Nu mi se pare corect ca eu, Paul, sa-mi dedic viata copiilor mei, netraind-o pe a mea. Poate ca nu asta fac cei mari, parintii, dar uneori asa pare. Si asta ma inspira, imi da speranta. Lumea nu este atat de pierduta... eu... i-am luat-o cumva inainte, pe de-o parte, si am ramas cumva in urma, pe cealalta. Nici nu-mi mai pasa cat de rau e asta; acum vreau sa ma simt bine. Si, datorita oboselii, ma simt. N-am nici o treaba, nu ma doare nimic in mod deosebit. Nu m-as putea concentra, oricum, pe ceva, daca as gasi o problema. Ar fi degeaba.
Cunoasterea asta... dupa care ma omor eu intr-atat, este ceva intangibil. Eu vad ideile, nu traiesc din fapte. Sunt un visator... Sa ma redresez pe lumea reala? Care este lumea reala? Nu-mi pun eu astfel de intrebari. De ce traim? Raspunsul e simplu: ca sa traim, ca sa invatam si sa utilizam ceea ce stim pentru un oarecare bine, relativ. A zis bine Einstein, totul e relativ. Raul si binele sunt relative unul la altul, foarte bine! As vrea sa fac bine, cat mai bine, si sa nu ma poticnesc asa cum patesc acum. Acum cateva saptamani inca imi displaceau cativa oameni pentru conceptele lor egoiste. Dar de ce? N-am sa mai fac asta, o sa ... incerc sa-mi elimin urmele de ura din suflet. Mi-ar placea ca temperamentul meu sa fie mai calm... chiar daca in interior n-ar fi. De asemenea nu-mi place sa ma prefac rau daca mi-e bine. Invers mi se pare ok, ceea ce voua s-ar putea sa nu vi se para. Dar merg pe principiul "fericirea ta ajuta la fericirea celorlalti", chiar daca, atunci cand sunt nefericit, nu o ascund prea bine. In lumea asta nu poti fi prea bun, pentru ca esti calcat in picioare, si nu mai ajuti nimanui asa. A zis cineva, si bine a zis: "pentru a te ajuta pe tine cat mai bine, trebuie sa ma ajut pe mine mai intai"... pentru ca, daca eu nu sunt intr-o stare favorabila, cu atat mai putin o sa fie favorabila dupa ce ma straduiesc atat sa te ajut. Desi nu este mereu asa, in anumite cazuri se accepta... De asta nu sunt eu suparat.
Cat de ciudat! Cat de ciudat a fost cand m-am aflat in situatia de a nu ma putea supara! Iubirea e atat de frumoasa... atunci cand e bine se mai poate sa ma supar, dar cand e rau, nu. Nu stiu cum se face, dar atunci cand sufar, mai degraba ma adancesc eu in suferinta pentru a alina pe-a celeilalte decat sa nu... Asta e ceea ce e frumos. Pe de alta parte mi-este foarte greu sa cred ca nu mai pot ajuta cu nimic decat absenta. Si cat mi se explica, cat mi se spune. De ce? De...geaba, nu? Eu trebuie sa fiu contra, pana cand nu simt ca asa este. Inteleg ca asa este, vad ca asa functioneaza, dar nu prea cred ca nu exista o altfel de cale. Dar... apoi mi-am dat seama de ceva. De ce trebuie neaparat sa existe o alta cale? Sau, chiar daca exista, trebuie s-o urmam intotdeauna pe cea mai comoda? Nu. Lasa, e bine asa, intotdeauna e util sa treci si prin incercari mai grele, cu conditia sa ai puterea sa lupti, sa rezisti, si sa nu renunti pentru a cadea intr-o alta lume.
Imi plac atat de mult scenele in care cineva plange, de durere, de o pierdere, o dilema, si... celalalt linisteste persoana, atat de simplu incat o face sa zambeasca cu lacrimile inca in ochi, sau prelingandu-se pe obraji. Am cateva scene tipice pentru asta. E incredibil! Nimeni nu poate descrie asa ceva cumsecade, chiar daca, pana la urma, toti traim o astfel de scena. Mintea umana e atat de intortocheata... se leaga scene unele de altele. Probabil ca, in functie de cum se stocheaza informatia, sub ce forma, se determina atat capacitatea cat si rapiditatea gandirii fiecaruia. Eu unul asa cred. Spre exemplu mi-a placut foarte mult cand, intr-un dialog, persoana schimba subiectul aparent fara nici o legatura, iar cealalta a fost in stare sa-si dea seama care este, de fapt, baza acelei devieri. Ma fac fericit multe lucruri... printre care desenele ocupa un loc principal. Ia ganditi-va putin, cine mai vrea sa ajunga la ora x acasa, pentru ca sunt nush-care-desene si vrea sa le vada. Imi fac viata mai frumoasa:). Eu nu vreau sa ma schimb, si nici nu o fac. Schimb doar preocuparile si punctele mele de sustinere. Am senzatia ca am mai scris despre acestea. Exista, peste tot in jur, motive de bucurie. La fel cum exista (din pacate mai multe) motive de intristare oriunde privesti, poti gasi fericirea in orice. Asa cum unii oameni pot fi fericiti pentru un petic de iarba verde pe care se culca, in racoarea serii, altii pot fi fericiti pentru ca au gasit fericirea in a darui iubire lui Dumnezeu... Eu sunt cel mai fericit atunci cand pot sa-mi ajut persoana iubita si sa ma bucur de fericirea ei... dar ma simt atat de trist atunci cand vad ca este poate la fel de fericita fara mine... incat ma apuca o suferinta groaznica, aproape ca-mi dau si lacrimile... Sunt fericit cand pot sa-mi desfat sufletul ascultand o melodie... Sunt fericit cand plang de induiosare in fata unui film, chiar si desene... Imi place foarte mult sa-mi tin sufletul deschis. Dar uneori nu are nici un farmec... totul trebuie variat. Orice poate fi exagerat. Si ajung atat de greu sa inteleg, sa accept si sa simt toate astea! Deh... asa sunt oamenii. Mai devreme sau mai tarziu... tot voi simti si eu asta, sau voi innebuni. Si fiindca sunt demult intr-un proces perpetuu de adaptare, semnele indica verde, adica raman printre oameni :). Am sa incerc, totusi, sa nu ma confund prea mult cu ei. Sunt un utopist, oarecum, si asa vreau sa raman. Asa cum am spus, se schimba doar aspectul etajelor cladirii, nu si fundatia impreuna cu materialul si schela. Nu pot sa schimb eu lumea, pot doar sa o modific, incet-incet, sa zicem. La fel cum nu poti sa schimbi mediul in care traiesti, ci doar sa te adaptezi lui, sau sa fortezi o adaptare reciproca, care, de altfel, nu este atat de dificila.
Uitee.... ca suferinta ma apropie de Dumnezeu. Nu ma deranjeaza. Poate ca, tinand-o tot asa, voi ajunge pana la urma un credincios adevarat, nu?... fara a mai fi astfel doar in anumite momente. Mi-a mai trecut, putin, somnul. Dar tot nu ma pot concentra. Vraiste e in capul meu... Inchei aici, sperand ca urmatorul capitol sa fie mai coerent... si imi cer scuze. Fericirea e pretutindeni imprejur... vremea e frumoasa afara.
"Everything is relative" - End of chapter two

Sink into it! (expand)

Friday, June 09, 2006

[Book two] Prologue + Chapter one - "Ce e maturizarea, in fond?"

Din categoria "story"... e intre old si new (pe primele trei de aici le-a citit si dirginta mea, acum 2 ani, aproape...). Fragmente din trecut; inca mai am ceva in comun cu ele, si ma recunosc... poate voua nu va trezesc atatea amintiri, dar sunt pline de franturi de idei si sentimente...

BOOK TWO
Prologue(CHAPTER TWENTY-FOUR)
Cateodata sunt tentat sa cred in destin, sunt ... majoritatea desenelor facute astfel, ca sa nu mai zic de filme. Mi se pare ca toate vor a te face sa crezi ca asa ceva exista. Cica scopul existentei, asta-ti determina destinul... Scopul existentei mele pe pamant e sa traiesc, vedem ce mai facem dupa aia. Sa traiesc si sa fiu cat de cat in regula cu mine insumi, sa nu am prea multe reprosuri sa-mi aduc, iar daca se poate, sa nu-mi aduca nici ceilalti ... devenind deja utopic:). Cred in Dumnezeu, dar nu cu toata inima, simt ca exista si ca este pretutindeni, dar nu simt ca-L iubesc asa cum se presupune ca ar trebui sa simt. Eh sa trecem peste subiectul asta imens despre care vorbesc destul de des...
Am revenit si eu la scris, cu toate ca intentia este sa-mi fac notite pentru romanul viitor, un oarecare plan, etc, am sa scriu aici intocmai parti din acele notite. Exista o parte buna si una proasta: aia buna e ca veti vedea in premiera cate ceva din ceea ce poate constitui un roman, sper eu interesant, iar aia proasta ca s-ar putea sa va plictiseasca romanul apoi, daca-l veti citi. Auleo ce m-a apucat, vorbesc la plural, parc-as fi politicos:)... ntz. Dragii mosului, dupa o lunga pauza de o vacanta as avea de scris cat sa umplu 20 de capitole, mai rau ca-n timpul scolii din punct de vedere al aglomeratiei psihologice.
Ma simt oare schimbat? De mult nu m-am mai intrebat de anumite schimbari legate de propria-mi persoana. Acele schimbari se fac, majoritatea, inconstient si voit pentru iubire. Unii dintre voi stiti cum e, atunci cand e inceputul unei relatii, preferabil pentru orice alte zile dupa aceea, dorul de EA/EL este imens, in fiecare clipa te apasa lipsa persoanei, mai ales daca nu ai o viata tocmai plina de prieteni sau ocupata dpdv profesional. Am mai scris in trecut ca-mi vine sa strig "te iubesc" in gura mare? Daca nu acum e momentul, se intampla... Ma cam pierd in sensul frazei, nu reusesc sa-mi impun o anumita liniaritate a textului, sau un stil care sa trezeasca interes, ceea ce urmaresc. In mare am un oarecare stil de a scrie, insa e nevoie de multe imbunatatiri. Cei care cititi sau ati citit, oricat de ciudat sau de plictisitor a parut si va parea, luati in considerare ca nu scriu mai mult de 50% pentru altii, cat pentru mine. Si nu scriu ca sa sune bine, scriu pentru a retine ideile, capisci?:)
Ce mai face lumea? S-a schimbat? Eu nu-s la curent cu ea de nici un fel, in general vorbind asta se cauzeaza lipsei de interes pentru orice revista, ziar, emisiune politica/economica/s.a.m.d. la TV, si altele. Dupa cum spunea cineva, daca stii ce sa alegi sa NU faci, nu pierzi nimic. Eu nu stiu ce-am sa mai scriu ca sa nu ma repet, ideile dinainte imi par multe... Cert e ca nu-mi mai amintesc mare lucru, tocmai pentru asta nu voi reciti ceea ce am scris anul trecut, imi ofera mai multa libertate. Sper ca tot ce s-a intamplat de atunci si pana acum sa-mi ofere o noutate in ceea ce scriu. Hai sa vedem...

BOOK TWO
PART ONE
"Ce e maturizarea, in fond?" - Chapter one
Ma simt ok, ingrijorat si doritor de a scrie...
Eh... e seara. De vreo 3 saptamani mi s-a pregatit, parca, o transa prin care as putea sa jur, uitandu-ma in trecut, ca m-am bagat singur. Acum mai mult ca de obicei vad cum ar fi putut fi intr-un milion de alte feluri, numai asa nu. Fac ce fac si tot rau imi iese. Cel putin am o veste, obiectiv, buna. Numarul celor care primesc capitolele mele a crescut.
Daca pozele ar vorbi...amintirile ar fi vii, am stii iar ce gandeam cand eram copii. Probabil poza ta, din rama, ti-ar sopti: "Stii, nu esti ce-mi doream sa fii."
Ma gandesc ... la ceva. Presupun, fiindca asa se simte. Ma simt de parca m-as fi gandit zilnic, timp de 3 saptamani, intens si dureros. Am ajuns la asa o stare de epuizare incat nici macar nu pot sa ma concentrez pe... inmultirea matricelor, karate, franceza. O sa-mi revin, desigur, numai ca... uneori n-am stare sa fac ceva, n-am stare decat sa stau. Ca de exemplu acum. M-ar interesa sa descriu, mai mult pentru mine decat pentru ceilalti. In primul rand ca simt nevoia sa ma gandesc la ceva, ca sa nu stau degeaba. Incep sa ma gandesc... si ... la ce sa ma gandesc? Am ajuns la cateva concluzii interesante in timpul asta, am invatat atatea, am auzit atatea povesti, am putut sa ma simt ca un indragostit-responsabil, indragostit-copil, indragostit-fanatic, indragostit-suferind, si multe alte combinatii de genul acesta. Practic, desi nu mi-am dat seama, in intregile mele luni de vacanta, toata personalitatea si toate conceptele mi s-au schimbat. E interesant cum se dezvaluie toate pe rand, pana cand ma voi recunoaste din nou pe mine insumi in actiunile mele. Desi ma simt acelasi, unele lucruri sunt radical diferite la mine. Varsta e de vina, mai mult ca sigur. Oricum ai lua lucrurile, la varsta asta (si inainte de varsta asta) si mult inainte de acum incolo, inveti ceva la fiecare pas, fiecare decizie. Imi amintesc cand, anul trecut, spuneam ca atunci cand ma indragostesc, mare parte din actiunea si gandurile mele se leaga, cumva, de persoana respectiva. Eu, ca un adolescent ce sunt, vreau sa trec prin propria-mi experienta, sa descopar calea mea, pentru a avea o legatura simturi-idei-realitate cat mai stransa. Daca vreti, cand cititi mesajele mele, nu va ganditi ca va scrie Paul, ci un personaj fictiv creat de acesta. Ce incerc eu sa realizez aici este de fapt sa explic, concep si descriu cunostintele mele sub forma pe care mi-o doresc. Ca nu reusesc, asta-i partea a treia.
Viata poate fi atat de simpla. De fapt si este. Daca nu m-ar preocupa atat de mult oamenii, daca m-ar interesa mai mult materiile scolare, sau oricum oamenii din alt punct de vedere decat psihologic, as avea mult mai multe sanse sa-mi ating prioritatile in viata. Vinerea trecuta, 8oct, am vazut la ora de engleza ca cele trei prioritati ale mele, din top, nu pot fi atinse simultan, ... cat despre individual... mai greu de spus. "being needed/loved(1), knowledge(2), creativity/nature(2)" sunt cele trei. Pentru mine fiecare din astea trei fac parte dintr-un domeniu atat de vag si de imens, incat mi-ar fi imposibil sa termin vreodata. Sa le descriu, in sens mai amanuntit.
In viata de pe pamant, excluzand viitorul meu ca fiinta spirituala, suflet, in Rai sau Iad, prima mea prioritate este sa ma simt necesar. Nu tot timpul, evident, dar atata timp cat aceasta necesitate nu este satisfacuta, nu voi renunta sa sper, sa simt, sa caut, sau altele de genul, invatand in continuu din lectiile vietii, din ... scoala vietii (dupa cum mi-a spus cineva), pentru ca, fara prima prioritate, nu pot trece cu sufletul impacat la celelalte. Nu va imaginati cine stie ce, e pur si simplu vorba despre ... o ordine. In functie de moment: imi doresc sa fiu in compania unei sau unor persoane, sau imi doresc sa fiu singur. Niciodata cand sunt cu persoana pe care o iubesc, sau la care tin cel mai mult (poate fi si un best friend in cazul celei de-a doua variante) nu-mi doresc sa fiu in alta parte. Candva, lunile trecute, ma gandeam sa invat sa ma controlez cat mai bine, sa fiu mai stapan pe mine in primul rand, lucru de care duc o mare lipsa, deoarece dorinta mea nu are aproape nici o piedica in a se manifesta. Asta inseamna ca imi dau foarte greu seama de lucrurile grave, ca, din cauza trairilor atat de intense, nu realizez importanta celor extrem de iesite din scara. La fel cum, la inceputul unei relatii de iubire, totul imi pare un vis. Ma chinui, uneori, sa pricep, sa simt mai mult de atat, dar nu reusesc. Deseori, din multe motive, nu ma simt facut pentru lumea asta. Stiu ca pot oferi stabilitate, sensibilitate, sfaturi (ganduri), relaxare, mistificare, pentru ca astfel ma simt si eu. In general stiu ce am de oferit si ce nu sunt in stare sa ofer, ce pot oferi de placere sau cu mare greutate, etc. Problema intervine in mai multe locuri. In primul rand, ca eu sufar si ma bucur de lucrurile mici, de unde ... e rau ca sufar din nimicuri. Ma implic, de cele mai multe ori, prea mult, si abia dupa un final oarecare, de unde nu mai exista intoarcere, imi dau seama de imensa greseala pe care o comit. Alt loc dilematic este insistenta. Dat fiindca a iubi/tine la cineva si reciproc este pe primul loc in viata mea, daca nu apar o sumedenie de motive puternice pentru a ma indeparta de la aceste nazuinte nu-mi pot clarifica nimic, nu-mi pot redirectiona mintea goala spre nimic altceva decat aceasta. Astfel ajung sa fac niste tampenii cat casa de mari. Fac greseli pe care le realizez fie in momentul in care le fac, fie dupa, dar niciodata inainte. Imi vine o chestie in cap, imi zic "De ce nu?" si, pe loc, nu gasesc motiv, asa ca o fac. De aici lectia numarul 1: trebuie sa-mi solidific principiile, pentru a nu mai calca peste propria-mi promisiune, si altele de genul. M-a speriat intotdeauna faptul ca sunt atat de defect, pe de-o parte. Pe de alta parte, mi-am placut mie insumi pentru ceea ce sunt capabil sa ofer pus sub influenta unei surse adecvate. De exemplu atunci cand iubesc, persoana respectiva este intotdeauna in stare sa scoata din mine, prin pura prezenta ei (care este, anormal pt voi, poate, dar normal pt mine, necesara pentru rezultat), o stare de inspiratie uimitor de mare. Atunci sunt convins ca daca m-as duce la olimpiada de creativitate, as lua mult:).
Asa... ziceam ca imi trebuie mai multa stapanire de sine. Vai, nu sunt deloc cursiv! Scriu ce scriu, si tot nu-mi iese o ordine macar.
Va vine sa credeti ca am scris toata asta in 30 de minute?... Trebuie sa ma mai antrenez, mi-am pierdut maiestria.
Mai am de lucrat la partea cu "a accepta". Sunt anumite dispozitii in care sunt atat de intelegator... ma depasesc pe mine insumi... Si mai tarziu... nu mai pot accepta. Port deseori dueluri cu realitatea, nu pentru ca as vrea sa o schimb neaparat, ci pentru ca mi-e foarte greu sa o accept fara sa ma schimb eu!... asta este ceea ce nici cei ce ma cunosc cel mai bine, nu cunosc mereu, chiar daca intuiesc. Uneori a accepta un lucru inseamna sa modific cele mai adanci credinte ale mele. Spre exemplu, de acum, pentru mine, dragostea la varsta asta nu trebuie lasata sa ajunga la o intensitate prea mare, fiindca ... nu suntem gata formati, si nu se stie ce consecinte va avea aceasta. Eu am lasat-o de fiecare data, si am avut de suferit; nu zic, mai putin decat fericirea, dar... in final, o limita superioara mai scazuta ar fi benefica amandurora din relatie.
Am mai invatat si ca experienta proprie are o valoare inestimabila. Nu intelegeam cum de o persoana poate refuza ajutorul... atunci cand are nevoie de el pentru a se descurca mai bine, dar acum, ei bine, desi nu tot timpul, inteleg. Cu timpul se adauga toate la cunostintele mele. Deocamdata sunt constient de cateva lucruri, care desi nu erau noi, speram sa nu fie adevarate, si le tratam ca atare. De aceea eu spun ca realitatea inconjuratoare nu are aproape nici o regula. Exceptand de cele obligatorii (ca trebuie sa respiri, sa mananci, sa bei, etc), regulile sunt asa cum ti le faci. O ambitie a mea e aceea de a fi o persoana buna sufleteste, si a ma si complace in aceasta stare (adica sa nu o fac fiindca asa consider ca trebuie). A trebuit sa renunt 99% la aceasta, deoarece lumea m-ar calca in picioare, am incercat insa sa intreprind actiuni astfel incat sa nu regret nimic mai tarziu. Si daca nu ar fi si fericirea personala, as fi lasat totul la modul acesta. Dar sufar prea mult, ma distrug pe mine insumi. M-am calcat singur in picioare. Atunci cand accept orice asa, fara sa comentez aproape deloc, pe moment e bine, dar mai apoi apar motive. Oricat de solide ar fi sentimentele mele pentru o persoana, nu ma pot calca in picioare pentru ea. Motiv pentru care incerc sa-mi modific anumite idei si altele, pentru ca acea persoana sa aiba cat mai mult de la mine. Imi place sa ofer, sa fac totul cat mai perfect, pentru ca ... asa simt ca-mi manifest iubirea, pa(h)sarea. Asadar eu sunt intr-o continua mini-schimbare. Nu se observa aproape deloc, deoarece... in general, nu se modifica nimic din personalitatea si caracterul meu. Oricat de mult mi-ar placea sa aberez subiectul ... sa trec la altceva, pentru ca nu mai termin :).
(2)Knowledge... adica cunoasterea. Cineva mi-a spus candva ca e o obsesie. Da, se poate, admit si asta, dar e o obsesie pe locul 2, deci, prin reducere la absurd, ori e si prima obsesie, mai mare ca aceasta (ori asta nu se poate, n-am ajuns inca asa departe), ori nu e obsesie :). E pe locul doi, fiindca fara cunoastere nu pot indeplini prima parte. Prima parte ... banuiesc ca este intotdeauna failibila, desi nu admit asta. Cunoasterea aici cuprinde cateva domenii mari si late: psihologia umana, pe primul loc, la mare distanta de urmatoarele (era inainte, iar acum s-au apropiat celelalte), informatica, matematica, engleza, practica materiala (prin asta se intelege cat de bine ma descurc de unul singur cu materialismul [adica generic vorbind banii, sau gatitul, s.a.]). Cred ca astea sunt, in ordinea data.
De cand am intrat si in domeniul psihologiei umane, sunt mai putin eficient in oricare alt domeniu. Am intrat si intr-o schimbare perpetua, datorata atat varstei, fenoment al naturii, cat si propriilor actiuni si cunoasteri. Cu alte cuvinte, am esuat sa mai inteleg tot ceea ce cunosc, am creat noi reguli de explicare, irationale, ilogice, proprii; am fost surprins sa constat cata elasticitate imi ofera aceasta noua conceptie. Pe masura ce acumulez, extind posiblitatea de a accepta alte... evenimente, alte fapte... ca sa zic asa, cunoasterea ma ajuta la "a accepta", cel de mai sus. Uneori am avut dreptate in ceea ce am spus atat de bine, incat am crezut ca sansele sa gresesc sunt foarte mici. Asa si este, insa pentru acel univers restrans la care ma refeream atunci; de aici... rezulta ca, pe masura ce traiesc ceva nou, trebuie sa o iau iar de la capat, pana cand nu voi mai face asta:). De la un punct se va contura o anumita forma a eului meu, atunci voi inceta sa ma schimb. Mie nu mi se pare mare lucru sa ma schimb pentru cineva, mai ales pentru persoana iubita, unde consider chiar necesar. Si nu sunt singurul, mai stiu multi baieti care ar fi in stare de asa ceva. Fete insa... mai putine. Insa asta nu e numai rau, pentru ca, pe de alta parte, baietii se avanta mai mult, iar fetele mai putin. Ceea ce determina ca fetele sa ofere stabilitate si baietii intensitate. La mine insa... e ceva gresit, fiindca ofer si stabilitate si intensitate. Cel putin pana acum, mi-a parut foarte rau de fiecare data cand am fost fortat de suferinta sa renunt la iubirea mea... pentru o anume persoana. Asta nu inseamna ca asa va fi si de acum incolo, dar deocamdata nu s-au schimbat prea multe.
Avand atata timp, si mai ales timpul trecand atat de greu, am revenit la a ma cunoaste pe mine insumi, chestie abandonata de vreo 4 luni incoace. Am observat ca nu mai cunosc mare lucru. Ma simt la fel, dar nu sunt. Inca n-am descifrat ce si cum, dar stiti ce? Nici nu tin! Pentru ca... asta ar fi, sa zicem, abia prioritatea a 4-a: cunoaste-te pe tine insuti :).
(3) Creativity/nature- Aici e mai greu de explicat. Creativitatea consta la mine in randamentul folosirii resurselor. Spre exemplu, daca reusesc sa scriu ceva, cu cat e mai bun, cu atat gradul de creativitate e mai mare. In afara de asta, caut sa gasesc inspiratie din orice. Deci creativitatea consta si in gasirea solutiei pentru randament cat mai mare. Randament maxim am, pana acum, atunci cand ma inspira persoana iubita. Altfel, natura. De asta sunt legate. Imi place sa cunosc natura, sa o descriu, sa compar frumusetea si aparenta perfectiune a ei cu cea umana, si nu mi se pare gresit. Doar toate sunt plasmuiri ale Lui Dumnezeu, nu? Perfectiunea este pretutindeni. Nu e ca in banc: "Ce-a zis D-zeu cand a facut barbatul?/-Cred ca pot mai mult." Tot asa cum, pentru noi, firele de iarba sunt aparent identice, pentru etajul de deasupra noastra, adica Dumnezeu, noi suntem identici. De asta inaintea Lui aparem toti egali, si suntem priviti ca fiinta umana. In afara de natura... numai in singuratatea interioara mai gasesc inspiratie, in suferinta. De aceea nu-mi displace atat de rau sa sufar, caci pot sa creez. E drept ca nu tot timpul pot, din pacate... Asa cum spuneau cateva fete, in momentele de suferinta omul da dovada de cele mai bune acte de creatie, asa ca, dragii mei, folositi suferinta in avantajul vostru: creati!, nu?
Pana aici ajunge atata detaliere. Desi starea de inspiratie nu m-a parasit, sunt obosit. Azi ma simt istovit, de la jumatatea zilei incoace. Inca de pe la 2 am vrut sa ma culc... Sper ca nu am scris ceva suparator aici, pentru nimeni, fiindca pentru plictiseala nu are rost sa-mi cer scuze. Uneori scriu intr-un fel, alteori altfel. Imi pare rau pentru neinteresantul meu capitol, dar sper ca macar ati avut bunavointa sa cititi pana la sfarsit. Eu de obicei am, pentru ca nu costa mult. A fost o saptamana mai lunga, dar nu mai lunga decat week-endul trecut. Nu stiu cand urmeaza sa scriu capitolul urmator, asa ca, pana atunci, ca sa ma citez din capitoul 1 trecut: nu ma judecati prea tare, sunt si eu un copil, departe de parinti si de frate:). La cat pun eu la suflet, si voua v-ar fi greu sa va descurcati... cat despre mine, incerc sa fiu pe placul tuturor, si eu insumi in acelasi timp, si nu consider asta un fals, o consider un act de intelegere.
Sa ne vedem mai sanatosi si mai indragostiti! Daca nu de oameni, macar de viata ;). Smile!:)
"Din viata scapa cine poate" - End of chapter one

Sink into it! (expand)

Sunday, June 04, 2006

"Despre ingeri"

Am inceput sa citesc o carte foarte interesanta. V-o recomand, chiar si pentru cei ce nu cred in Dumnezeu (sau oricum nu in cel al crestinolor). Studiul angelologiei e foarte bine redactat in cartea "Despre ingeri", al carei autor este Andrei Plesu, si care m-a determinat sa cercetez mai departe (mai ales Judecata de Apoi in conceptia crestina, dar si altele...). Vei vedea ca, daca-i acorzi o sansa, afirmatiile sale sunt mai interesante decat te-ai astepta. Eu o sa includ doar fragmente, la adresa http://www.gewissen.as.ro/
Comentarii si pareri puteti sa lasati aici... si daca aveti intrebari sau recomandari (eventual daca mai vreti pagini)... tot aici. Enjoy!

Sink into it! (expand)

Saturday, June 03, 2006

[New story] Chapter fourteen - "The absence of alternatives clears the mind marvelously." - Henry Alfred Kissinger

N-as fi crezut ca am sa revin atat de curand in fata ta. Ma urmaresti cumva? M-ai urmarit vreodata? Calatoresc... si sunt greu de urmarit.

Arta de a intelege si simti pe cineva intr-adevar aproape nu porneste din exterior. Nimic nu e mai frumos pe lume decat senzatia ca te afli in comuniune cu oamenii.... macar cu unul in afara de tine. Idealul meu de roman genial este acel roman care te face sa calatoresti atat de mult incat te simti epuizat dupa ce-l termini, si ai nevoie de cateva zile ca sa revii la realitate. Genul de roman care te face sa-ti readuci in fata ochilor realitatea, in speranta ca va fi cu noi priviri, cu noi conceptii. Ce face un scriitor multumit de opera lui? In experienta mea de pana acum, ceea ce conteaza cel mai mult in relatia scriitor-opera este reprezentat de senzatia ca a exprimat intr-adevar ceea ce dorea, si relatia cititorului cu aceasta opera.

Noi spunem ca intelegem cutare si cutare lucru, dar stii cat este de greu, de fapt, sa intelegi? Inima este un izvor nesfarsit de simtiri, trairi, dar, in acelasi timp, refuzam sa proiectam in interior 99% din evenimentele de peste zi. Se intampla cumva prea multe in lume? Simti si tu asta? Chiar azi am citit intr-o carte (Christophe Dufosse - Sfarsitul Orelor), despre adolescentul care simte ca lumea este de mult in suferinta de ceva, cauzat nu de suprafata lucrurilor (in acel caz problemele cu radiatia nucleara si sida), ci de ceva prezent de mai demult in oameni. Asa ca ei se simt presati, de timp, oarecum, sa se schimbe si sa asimileze mai mult, sa inteleaga si sa recupereze, sa poata face ceva... De ce? De ce? Ma intreb, oare cei de dinaintea noastra erau altfel?

M-am trezit intr-o dimineata cu senzatia ca m-am intors in timp. Tocmai ma trezisem dintr-un vis care mi-a lasat aceeasi senzatie pe care am mai avut-o si acum cativa ani. Nu stiu cum am identificat-o... M-am simtit tanar in acea zi, si de atunci incoace am senzatia ca mi s-a dat mai multa viata de trait. E minunat! Calatoresc...

Am fost putin socat de posibilitatea calatoriei in timp, descoperita la fizica acum, inainte de inceputul vacantei. Daca in teorie nu te poti intoarce in timp in acelasi univers, ci intr-unul paralel, atunci, filozofic, a trai in iluzie poate fi o realitate ca oricare alta. Imagineaza-ti ca n-ai de unde sa stii daca apartii universului pe care-l vezi sau nu. Si cu timpul interior cum ramane? Dar nu-i nimic...

E interesant cum ajungi sa crezi ca baza peste care-ti asterni cunostintele, la un moment dat, este una sigura. Nimic nu este sigur decat daca este inventat. Iar daca este inventat, este sigur doar in imaginatie. Un exemplu e matematica... E sigura, dar numai in teorie. Viata ta nu e sigura... tu nici nu stii cand vei muri. Nici nu traiesti cu senzatia asta in tine. Si foarte probabil nu ti-ai imaginat-o cu adevarat. Eu nu am facut-o, si recunosc asta; te felicit daca totusi ai trait experienta...

Asadar viata poate fi o calatorie... chiar si acum, daca citesti si ai ajuns pana aici, calatoresti prin multe... Calatoresti prin cuvinte, prin idei, senzatii, timp, materie. De ce a disecat omul toata realitatea atat de mult? Nu este Universul un tot unitar? De ce-am ajuns sa consideram ca exista 1 si -1? Zicem ca ne dezvoltam, ca toata gandirea si complexitatea ne ajuta sa intelegem, sa dezvoltam si sa rationam mai departe, spre noi teorii. In unele domenii se contracta, in sfarsit, cunostintele, spre un centru. Poate n-ai experienta suficienta, dar, daca ai, ai observat in mod sigur ca, dupa ce s-a adunat multa teorie, pare ca dintr-o data vine ceva care o leaga, ii da sens: vine o noua teorie care face legatura intre toate si impaca gandirea ta si a celorlalti. Cand eram mic traiam senzatia de a descoperi o teorema impreuna cu autorul care mi-era predat chiar in acel moment. Eram fericit cand ne preda o teorie pe care o banuiam... eram singur. Acum nu mai sunt singur. Sunt cu tine... si sunt cu mine.

Cate incap in mine? Infinit, sa fie? Mi se pare parca prea mult. Timp ... este mult si putin simultan. Am timp sa trec prin atatea, si niciodata suficient sa trec prin toate. Am perioade cand in fiecare zi uit cateva lucruri pe care mi-am propus sa le duc la bun sfarsit. Cred ca sunt genul de om care ar fi in stare sa faca peste cativa ani ceva ce si-a propus sa faca ieri, fara prea multe ezitari. In mine trece si nu trece timpul... Trece pentru ca termin liceul, inevitabil, si merg inainte, spre facultate. Nu trece pentru ca, desi se apropie bacalaureatul cu o viteza uimitoare, viata mea, sufletul meu, mintea mea, parca nu imbatranesc. Poate e doar varsta la care totul e posibil... nu stiu.

Ma intreb, curios, daca cuvintele mele ajung vreodata la subconstientul tau, sa schimbe ceva. Stii ca, desi constiinta este ceva ce deseori ti se opune, ai control asupra ei? In asta consta, cel mai concret, comunicarea cu sine. Poate-ti par(eau) niste aberatii, dar sa-i vorbesti inimii tale inseamna sa fii in stare sa-ti comunici tie insuti ceea ce vrei de la tine, de la viata, si sa-ti poti si raspunde. Sa te iubesti, sa te urasti. Sa te intelegi, sa ... calatoresti.

Imi pare rau ca nu-ti pot oferi o calatorie mai profunda in lumea mea acum, caci tare mi-as dori, dar somnul imi cere sa ma supun si iti promit o noua zi cu inspiratie de acelasi fel in curand. Nu uita sa zbori si sa visezi, caci sufletul abia asteapta sa calatoreasca cu tine. Nu-l lasa acasa. Arunca-te asupra celor pe care-i ai langa tine... vibreaza. Carpe diem!

"Stop sometimes and look into the stains of walls, or ashes of a fire, or clouds, or mud or like places - you may find marvelous ideas." - "Art is never finished, only abandoned." - All from Leonardo da Vinci, 1452 - 1519 - End of Chapter fourteen

Sink into it! (expand)